Lumea mea

 Mărturisesc, fără intenția de a supăra sau de a intriga, că mă despart cu greu de 2022, nu neapărat cel mai surprinzător an al existenței mele consumate deja ('89 nu va putea fi uitat vreodată), dar deloc departe.  S-au petrecut evenimente care, pe cât de mult mi le doream, pe atât de imposibile păreau. De pildă, am locuit douăzeci și cinci de ani (!!!) într-o garsonieră care a fost, în mic, metafora vieții mele: luminoasă și primitoare la început, s-a degradat treptat, a trebuit reparată de ceva ori, a devenit treptat improprie personalității mele și demnă de ascuns potențialilor musafiri. Am trăit în tot sfertul ăsta de veac și bucurii mari, dar și cele mai marcante perioade depresive; și speranță, dar și disperare în adevăratul sens al cuvântului, și multă, multă anxietate. A început să-mi fie frică de petrecerile dintr-un bloc de garsoniere populat cu oameni teribil de diferiți, de televizoarele date prea tare în noapte, de convorbirile nesfârșite la telefon, la un volum ...

            O, Doamne, e iarăşi Crăciunul! Ne e îngăduit să ne amintim că e Sărbătoarea Natalităţii, că Hristos a venit pe lume să ne mântuiască şi că, aşa, micuţ şi înfăşat, a dormit liniştit într-o iesle, ferit de răutăţile lumii pe care a venit să o salveze de ea însăşi. Am ajuns din nou la capătul unor luni de zile de colinde timpurii, de zurgălăi fără zăpadă, de petarde (?!) şi de reclame care te obligă să cumperi, să cumperi...           Dar nu-i deloc la fel ca anul trecut, nici ca mai înainte, căci sunt în casă nouă. Douăzeci şi cinci de ani am locuit într-o garsonieră în care n-am vrut să investesc (că doar cât am să mai stau?), de care n-am vrut să mă ataşez şi pe care nici n-am vrut, nici nu mi-a fost îngăduit să o numesc „acasă”. Pereţii ei au văzut şi bucurie, dar şi multă tristeţe; am şi ţopăit de unul singur de extaz, dar am şi trăit cea mai profundă şi mai prelungă criză depresivă, teribil de întunecată şi ...

    Am dat azi dimineață peste un DVD filmat într-o călătorie din 2011, una din cele multe și fascinante, pe care le așteptam un an întreg și pentru cheltuielile cărora eram în stare să muncesc în brânci, oricât. Fuseserăm atunci pe Valea Oltului, văzuserăm misteriosul Turn Spart și casa lui Anton Pann, pitită printre blocurile anodine din Râmnicu Vâlcea. Pășiserăm și pe urma romanilor din Castrul Arutela Bolivari, ale cărui pietre continuă să șoptească celor ce știu să asculte și printre trovanții din Costești, pe care nu exagerez când spun că îi simțeam vii; zăriserăm icoana Mântuitorului luminată aproape miraculos doar de o rază furișată prin deschiderea unei grote de legendă din perimetrul Mănăstirii Turnu. Plutiserăm pe Transalpina, fiind încântați, în seara aceleiași zile lipsite de temporalitate, de ce frumos era pusă în valoare Alba Carolina și, Doamne, ce monumentală este biserica în care s-au cununat Regele Ferdinand și prețioasa Regină Maria. În seara următoare, apr...

       Semnul exclamării e intenţionat şi asumat. Nu vreau să-mi scot din sărite semenii care nu se regăsesc defel în modul de viaţă impus de pandemie, nici să fiu lipsit de respect faţă de cei care au suferit din cauza ei. Doar simt nevoia să verbalizez, surprins eu însumi, la ceas de bilanţ, că am avut un an nepermis, nemeritat de bun. O exclamaţie care însoţeşte un sentiment profund de gratitudine.     2021 a  fost un an al prieteniei. M-am pomenit într-un cerc de intelectuali frumoşi şi cel puţin la fel de tineri interior ca mine, alături de care am bătut zonele din împrejurimi, am râs, am cugetat, am tremurat niţel, am făcut poze şi m-am simţit de milioane, cu precădere în duminici în care mă obişnuisem să fac din singurătate un stindard pe care îl purtam cu insolenţă şi puţin arţag. Şi mi-a fost îngăduit să găsesc prieteni noi în prietenii de-o viaţă, purtători de filoane de aur curat ce rămăsese neexplorat. Alte exerciţii de recunoştinţă şi umil...

 Anul trecut, odată cu venirea primăverii calendaristice, porneam şi procesul, teribil de lung şi de chinuitor, îmi spuneam eu, de achiziţionare a unui autoturism nou. Doamna de la reprezentanţă, profesionist desăvârşit, m-a făcut imediat să-mi alung orice reţinere, să devin convins că mi-l doresc enorm şi să plătesc şi avansul.  Pe urmă, s-a întâmplat: a venit pandemia! Am fost trimişi acasă de la locurile de muncă, am fost somaţi să ne părăsim domiciliile numai în caz de absolută trebuinţă, s-au inventat declaraţiile pe proprie răspundere. Dar s-au mai inventat şi programările pe la ghişee, accesul în număr redus pe la supermarketuri, lucrul de acasă; digitalizarea a accelerat, cumpărăturile online au cunoscut un mare avânt. Altfel, s-a lăsat liniştea, la modul cel mai propriu. S-a ivit o iarbă foarte verde, care a crescut nestingherită, se auzeau doar foşnentul vântului şi ciripitul păsărelelor, de parcă omenirea dispăruse, natura intra în convalescenţă. Formele pentru maşi...

     Bunicul meu matern s-a născut într-un sat din Vrancea, în primul deceniu al secolului trecut. Din câte mi s-a povestit, avea amintiri şterse despre părinţii lui, care s-au prăpădit de tifos exantematic, atât de prezent şi de banal în acele vremuri. Şi el, şi fraţii lui au crescut în orfelinat, nici măcar nu ştiu dacă împreună sau separaţi. Ce ştiu e că ideea unei instituţii care să protejeze copiii nu exista şi mă îndoiesc că cineva din personalul casei putea să se apropie de ideea de mamă sau de tată - nici nu îndrăznesc să-mi creez scenarii imaginare, probabil am citit prea mult Dickens. Fapt e că cineva a vegheat asupra tânărului de atunci, care a ajuns să absolve Şcoala Normală şi să devină învăţător. Apoi a cunoscut o fată frumoasă, tot învăţătoare, care avea să-i fie soţie până a închis ochii. Bunica mea provenea dintr-o familie băcăuană cu mulţi copii - cred că mai avea două surori şi un frate, cărora s-au adăugat alţi fraţi şi surori, căci mama le-a murit, ia...

 Ajuns la capătul unui an atât de aparte, auzind speranţele fierbinţi ale semenilor mei pentru un 2021 infinit mai fast, îmi dau seama că am toate motivele să-i fiu recunoscător bunului Dumnezeu pentru atât de multe. N-am destule cuvinte să exprim bucuria pentru că familia mea a rămas întreagă alături de mine. Sigur că nu întinerim şi că bolile cronice apar sau se agravează, dar, atâta timp cât suntem împreună, le-om duce pe toate. Rămâne incomprehensibil pentru mine (şi-mi doresc să rămână aşa oricât de mult) cum poţi merge mai departe atunci când suferinţa cuiva drag dispare odată cu persoana însăşi. Plec recunoscător genunchii pentru că molima nu ne-a atins, dar şi pentru liniştea fără egal de care am avut parte în perioada pe care o numim, îndeobşte oripilaţi, „lockdown”. Sigur că ieşeam cu teamă să cumpăr fie şi o pâine, dar măcar nu mai vedeam alcoolicii de la crama cartierului, care semnează condica începând cu zorii şi până la apus, grup jalnic şi zgomotos; nici necaucazien...