Scurtă istorie cu sfinţi

    Bunicul meu matern s-a născut într-un sat din Vrancea, în primul deceniu al secolului trecut. Din câte mi s-a povestit, avea amintiri şterse despre părinţii lui, care s-au prăpădit de tifos exantematic, atât de prezent şi de banal în acele vremuri. Şi el, şi fraţii lui au crescut în orfelinat, nici măcar nu ştiu dacă împreună sau separaţi. Ce ştiu e că ideea unei instituţii care să protejeze copiii nu exista şi mă îndoiesc că cineva din personalul casei putea să se apropie de ideea de mamă sau de tată - nici nu îndrăznesc să-mi creez scenarii imaginare, probabil am citit prea mult Dickens. Fapt e că cineva a vegheat asupra tânărului de atunci, care a ajuns să absolve Şcoala Normală şi să devină învăţător. Apoi a cunoscut o fată frumoasă, tot învăţătoare, care avea să-i fie soţie până a închis ochii. Bunica mea provenea dintr-o familie băcăuană cu mulţi copii - cred că mai avea două surori şi un frate, cărora s-au adăugat alţi fraţi şi surori, căci mama le-a murit, iar tatăl s-a recăsătorit cu mama celorlalţi - şi au mai venit şi alţii pe lume. S-au crescut cum au putut, reciproc, fraţi buni, fraţi de tată, fraţi de convenienţă. 
     Tânărul cuplu de dascăli aspira, fireşte, la o viaţă liniştită şi prin nimic ieşită din tipare, dar, vai, n-a fost deloc aşa. Dumnezeu le-a dăruit un băieţel, pe care li l-a luat repede, la nici trei ani. Cum o fi să-ţi pui copilul la vârsta cea mai drăgălaşă într-o cutie şi să-l acoperi cu pământ este dincolo de cuvintele oricui. Au avut apoi două fetiţe, din care cea mai mică este mama, dar zile senine au fost puţine: a venit marele război. Bunicul a fost trimis pe front, chiar dacă avea piciorul plat, iar bunica a plecat în refugiu în Muntenia; mergea cu fetiţele pe câmp şi avea grijă să aibă totdeauna o pătură verde, cu care se acopereau când veneau avioanele inamice, să se camufleze. Mama era micuţă şi fugea de sub pătură, că nu înţelegea că oamenii mari ar fi putut-o ucide. Prin graţia divină, n-au ucis-o, chiar dacă mama ei probabil murea câte puţin de fiecare dată. Iar bunicul meu s-a întors în cele din urmă, reuşind să se ascundă de gloanţe cu unicul gând fierbinte, arzător, că era soţ şi tată. Au venit apoi comuniştii şi iar l-au separat de familie; pentru o vină minoră, printr-o judecată cvasiinexistentă, bunicul s-a pomenit deţinut politic. L-au dus la Aiud, l-au dus la Poarta Albă, a tăiat stuf cu apa până la brâu în zile reci de toamnă, de aici şi astmul care l-a chinuit tot restul vieţii. Mama povesteşte cum l-au vizitat, l-au văzut de la mare distanţă, ea a vrut să alerge la el şi a fost oprită; dacă mai făcea un pas, ar fi fost împuşcată de gardieni. „Bandiţii” şi „duşmanii poporului” n-aveau dreptul să-şi vadă copiii... I-au dat drumul după doi ani şi jumătate. Nu mai avea voie să fie învăţător: să zică mersi că i-au găsit un post de vânzător la magazinul satului. Banditul!
    Iar timpul a curs mai departe. Fetele au crescut, au terminat facultăţi, având grijă să omită micul detaliu din viaţa tatălui lor, care, totuşi, aveam să aflăm mult mai târziu, avea să fie urmărit de Securitate până la mormânt. Au apărut nepoţii - noi - iar bunicul meu a început să-şi trăiască propria copilărie, netrăită până atunci, prin ei. Ne iubea cu patimă, ne iubea complet, total. Ne lua apărarea în faţa părinţilor când greşeam, ştiind că am greşit. Pentru el, am fost perfecţi, am fost imaculaţi. 
     Nu cred că i-au spus că are cancer în iarna aceea cenuşie şi rece, dar a ştiut. Nu ne-a arătat că ştie, dar mărturisea, în şoaptă şi cu ochii strălucitori, că tot ce-şi mai dorea era să trăiască măcar o zi după Ceauşescu. Măcar o zi... A avut parte de un ultim tratament, de care zicea că e foarte mulţumit - mi-l aduc aminte, zăcând în pat, o umbră - zicea că e foarte mulţumit, să ştim noi că pleacă mulţumit, să nu ne frământăm. A plecat în dimineaţa unei zile toride de august din '85. Ceauşescu i-a supravieţuit încă patru ani... 
    Deşi îi prezisese că îl va urma curând, nimeni nu ştie de ce, bunica mea i-a supravieţuit aproape şaisprezece ani. După ce i-a murit mama când era mică, după ce şi-a îngropat copilul, după ce şi-a aşteptat soţul să se întoarcă de pe front, după ce a tremurat la orice sunet de motor de maşină, de groază că au s-o ia şi pe ea şi au s-o ducă în temniţe comuniste, după ce şi-a vegheat fetele dincolo de puterile unei mame, după ce ne-a văzut crescând, după prima nuntă a unuia din cei patru nepoţi, s-a stins ca o sfântă, în linişte şi discreţie. Iar ultima oară când am vorbit la telefon - cine ştia?... - şi-a cerut iertare de la mine pentru o vină pe care n-o avea. Sfânta mea bunică îşi cerea iertare de la mine.
    Am visat, de curând, în alb-negru, că văd filmarea cununiei lor; bunica mea încă nu realiza că se măritase, iar bunicul îi spunea: „Gata, de-acum începe viaţa noastră; hai s-o trăim!”. M-am trezit plângând, fără să ştiu de ce şi am simţit nevoia să scriu cele de mai sus, apăsat de gândul că nu ştiu prea multe şi că nici n-o să mai aflu şi că momentele lor de bucurie şi de linişte au fost atât, atât de puţine şi de disparate. Acum abia am înţeles de ce plângeam.
    Şi nu pot să nu mă gândesc la tinerii de azi care fac depresii că nu mai pot socializa la terase şi în cluburi şi că se simt prizonieri în propriile case confortabile. Şi-mi vine să... 

Comentarii

  1. Chiar cred că povestirile acestea ar trebui adunate într-un volum.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult, mă simt cu adevărat onorat, dar cred că sunt mult prea departe de a putea avea aroganța de a scoate un volum...

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic