În lumea mea...

Cristo Redentor

 ...și-au găsit loc, într-o zi vântoasă de primăvară atemporală, surprinzător și sfielnic, Capela Suhard și Cristo Redentor. Și Lacul Roșu, peren, chiar dacă îl abandonasem atâta amar de timp. Și-a deschis ușile Castelul de la Miclăușeni, cu dulcea lui desuetudine, cu dulcea lui tihnă, cu simpaticul lui ghid. Și nici Alecsandri nu părea plecat de multă vreme din cele lumești în veșnicie, la Mircești...

Miclăușeni

Mormântul lui Alecsandri, Mircești

...mi s-a ivit în cale Mănăstirea Nechit și căprioarele. Și lacul, și o tânără cu obraji roșii ca merele care stătea și citea pe malul lui. Și Mănăstirea Buluc, acolo unde am văzut cocorii întorcându-se cu o nouă promisiune de vară...

Lacul cu Nuferi, Nechit

...o vară venită, în mod bizar, la sfârșit de martie, prin peisajul selenar al Vulcanilor Noroioși și prin romantica și fantomatica stațiune a lui Monteoru, stârnindu-mi sentimente nedeslușite și amintiri străvezii ca niște dantele...

Vulcanii Noroioși

...impozantă și robustă, și-a găsit loc și statuia inoxidabilă a Mântuitorului de pe lângă Odorhei, pe Via Transilvanica; s-a întors pentru o clipă în lumea mea, într-o primă după-amiază de Cireșar, biserica din Ghelința - începusem să mă îndoiesc că există și aveam, cumva, dreptate: nu s-a așezat nicicum pe amintirile mele mai vechi de un deceniu.

...mi s-a redeschis Cetatea Sucevei, cea care, nu demult, iniția un șir deloc de neglijat de obiective văzute solitar și introspectiv; și casa lui Labiș a fost deschisă de data asta, plină de prezența unei doamne muzeograf care a știut să ne captiveze imediat și să ne transmită un pic din pasiunea sa pentru
personalitatea marelui dispărut misterios și prematur.

Casa lui Nicolae Labiș, Mălini

Palatul Cnejilor, Ceahlău

..s-au întors, salutându-mă ca niște vechi prieteni care se află, Palatul Cnejilor și Ceahlăul, Vatra Dornei și Cazinoul său, Maramureșul cel surprinzător, Bistrița și turnul său, dragul nostru Coșbuc și podul acoperit de lângă muzeul său. Mai târziu, au apărut Domeniul Crissoveloni, conacul lui Nestor Cincu, Mănăstirea Sihla, cea care se dezvăluie atât de greu, apoi Mânăstirea Bistrița și cea de la Pângărați. Iar toamna cea feerică a venit cu Domeniul Bellu de la Mizil, cu Muzeul Ceasului și Cafeneaua Nației și casa lui Caragiale de la Ploiești, și Micul Trianon și multe, multe, multe culori...

Ruinele Micului Trianon

Domeniul Bellu, Mizil

Muzeul Ceasului, Ploiești

Fântâna Sfintei Teodora de la Sihla

Au fost toate, călătorii din călătoria ce s-a numit 2024. Au făcut, toate, parte, din lumea mea dintr-un an de care mi-a fost o frică, slavă Domnului, nejustificată. Am zâmbit și am râs mai mult decât am plâns. Am depășit cumpene mai mult sau mai puțin imaginare. Am fost sănătos și am avut oameni minunați și nespus de dragi, alături. Ce, Doamne, să-mi mai fi dorit?...

Și anul s-a dus ca o părere, mai repede ca cei dinainte, așezându-se cuminte din rândul dinainte în rândul din urmă și lăsându-mi nu tristețe, ci duioșie și căldură și speranța că nu va fi mai rău în anul ce vine. Și, dacă nu va fi mai rău, în lumea mea va fi bine...