Reflecții

 Astăzi este ultima zi în care pot spune, dacă mă întreabă cineva (medicul, de exemplu) că am cincizeci și cinci de ani. De mâine, trec în a doua jumătate a gloriosului deceniu și nu pot să nu mă uit mai cu încredere înapoi decât înainte.

Oare?... Dacă ar fi să identific cea mai fastă perioadă a vieții mele, pe care aș pune degetul? Cum adică? îmi zumzăie conștiința. Păi pe la douăzeci de ani. Da, dar atunci a venit Revoluția (?) cu toate convulsiile ei, speranțele năruite, postcomunismul, Iliescu, minerii, liberalizarea prețurilor, prăbușirea industriei, începutul carierei mele, examene, „lasă, că ești tânăr și poți, că și eu...”, nedreptățile flagrante și disprețul plin de invidie al societății „mature”.

M-am dus, în '99, să împlinesc treizeci de ani în Iași, de care mă simțeam surprinzător de legat după studenție, mult mai mult decât în timpul ei. Să fie simbolic, îmi ziceam, poate mă întorc aici. Și apoi? Apoi am muncit, am arătat că încă sunt tânăr și pot, că pot mai mult decât cred „ei” și, la un moment dat, m-am oprit un pic, m-am uitat în jurul meu și n-am prea văzut pe nimeni. Nu tu nevastă, nu tu copilași, nimeni să mă primească acasă și să-mi spună „lasă, că trece”. Telefonul fix, încă prezent, nu suna, iar cel mobil nici atât, ar fi costat o avere și nimeni nu era dispus să o cheltuiască pe mine. Numai bunii mei părinți, de care se pare că nu m-am desprins niciodată, au fost martori, de voie, de nevoie, ai stărilor mele de nedumerire, de tristețe și, în cele din urmă, de depresie.

Am împlinit patruzeci de ani în 2009, acasă, fără dorințe și fără chemări și a urmat un deceniu din care n-am mai nimic de povestit, căci a trecut liniar și fulgerător. Țara în UE, economia duduie, ba nu, recesiune, aceeași lipsă oribilă de bun-simț în fruntea țării, același grobianism pe străzi, același dispreț al celor „de sus” pentru cei „de jos” (pe la ghișee, de exemplu, fostele femei de serviciu din industrie, ori asistentele de farmacie fără bacalaureat, dar cu pretenții și ifose). Aceeași nepăsare a autorităților puse veșnic pe căpătuială și care nu văd că unele autorități de dinainte au plecat cu picioarele înainte, ca tot omu' și fără purcoiul de bani obținut în urma ferocelor și permanentelor fricțiuni fratricide. Un început de resemnare la mine: nu mai sunt tânăr și am dreptul să nu mai pot și să nu mai am nimic de arătat. Tot nimeni acasă, dar, poate, așa a vrut Dumnezeu...

Ziua în care am împlinit cincizeci de ani am consemnat-o aici, cu un optimism un pic prea strălucitor, aducând a poleiala nouă, orbitor-aurie de pe acoperișurile bisericilor vechi, care parcă gem sub ea. Apoi, cinci ani de bune și rele, de statornicie a celor urâte ale semenilor noștri, gălăgie, zgomot, recesiune, pandemie, invazia Ucrainei, Trump, Simion (sau Simian?), condescendentul „Nicușor”. Mici afecțiuni: fasceită plantară, început de artroză, oarece hiperplazie, un chist mic și fără semnificație patologică, cică, la nivelul rinichiului drept, în pofida faptului că tot am păr în cap și nu poate fi numit nici măcar grizonant. Am schimbat ochelarii de trei ori în toată perioada asta și ceva îmi spune că numărătoarea continuă. Și bune? Da, și bune, dar învăluite în anxietatea în creștere. 

Citesc acum „Jurnalul secret” al lui Alex. Ștefănescu. Rafinament, umor de bună calitate, autoironie și, adânc îngropate, dezamăgire, iritare, neputință, frustrare. Trimitere la Petre Țuțea și la exclamația sa după rezultatul primelor alegeri libere. Anul trecut, am pierdut, evident, un literat pe care îl iubesc și nu pot să nu mărturisesc că însemnările mele de azi sunt, probabil, influențate de ultima mea lectură.

Să mă bucur că mâine împlinesc cincizeci și șase de ani? Păi, există mai multe variante de răspuns: a) Da, că viața e frumoasă - spun oamenii normali; b) Da, că sunt atâția oameni la care am ținut și care n-au apucat să trăiască atât și, Doamne, cât și-ar fi dorit - viața ca un privilegiu; c) La ce bun? ar zice depresia mea latentă; d) N-am cum să nu mă bucur, pentru că a trăi cu orice preț până la sfârșitul cuvenit este înscris în codul nostru genetic; e)...mai contează?...

Înclin spre varianta d. Să fim sănătoși. Și mai înțelepți. Și facă-se voia Ta!