El și orășelul lui
Ceva mai târziu, regimul totalitar care se prăvălise peste țara întreagă văzuse bogățiile naturale din apropiere și transformase așezarea într-o colonie pentru muncitorii aduși în Marele Combinat care s-a construit cu oarecare înțelepciune, cu mare trudă și cu mulți deținuți din motive politice, jertfiți pentru o fărâmă de viitor „luminos”. Fiecare, după puteri, fiecăruia, după nevoi. Oamenii de tinichea, nu cei ai lui Frank Baum.
Bărbatul își amintea Orășelul copilăriei lui, care încă nu împlinise vârsta majoratului, cu mult soare, probabil și datorită cântecelor voioase care se dădeau la radio pe atunci, cu macarale care râdeau argintii, cu parcul copiilor, populat cu masive, dar drăgălașe figuri zoomorfe pe post de leagăne, transformate astfel din fierătaniile rămase din construcția Marelui Combinat, cu oameni veseli, cu două cinematografe și casă de cultură, cu un parc al oamenilor mari pe unde nu dădea prea des (era dincolo de limanul celui al celor mici și nu prezenta interes), ba chiar cu firme luminoase; îi vine în memorie o seară geroasă, cu zăpadă scârțâind și cu el pe săniuța trasă de Tata, în care se apropia de cofetăria Violeta, care avea în față neoane care umpleau cu mov (cum altfel?) tot ce atingeau. Sau o diaporamă ciudată și simpatică, așezată în vitrina magazinului pentru copii, popas obligatoriu pe atunci în plimbări, în care un motan tot fugărea un șoricel, fără să-l ajungă niciodată și fără să-i facă vreun rău.
În același Orășel, adolescentul de mai târziu a învățat dureros ce înseamnă frigul, foamea, dar mai ales frica și umilința. Mama făcea cozi peste cozi să pună ceva pe masă; bărbatul își amintește cum, licean fiind, s-a întors odată de la școală, lihnit de foame și a exclamat, cu un nod neașteptat în gât: „Miroase a friptură!”, neștiind că Mama pusese pe grătar niște zgârciuri de aripi de pui, pe care el le-a mâncat cu o poftă pe care, astăzi, nu o mai poate înțelege pe deplin. Școala îl amenința cu examene la matematici și fizici care pe el nu-l chemau prin nimic; Tata îl amenința că, dacă nu ia la facultate, pleacă la armată, măsoară dormitorul cu paiul de chibrit și sapă șanțuri un an și jumătate; lumina electrică îl amenința că se oprește, apa caldă că se face rece și apoi tace. Iar Orășelul avea străzile întunecate, cumva amenințătoare și cenușii, cu oameni triști și din ce în ce mai răi și cu un aer otrăvitor; și-l aduce acum aminte ca într-o toamnă continuă, cu o ceață care îl făcea să tușească, să-l usture nasul și gâtul și să-i dea lacrimile. Miasmele Orășelului adolescenței lui, miasmele adolescenței lui. Din parfumul florilor coronițelor de sfârșit de an ale copilului de altădată nu rămăsese decât nostalgia.
A terminat într-o zi facultatea, nu cea pe care i-o dorise Tata, nici cea pe care și-o dorise singur, fără speranță și fără folos, a terminat-o, a plâns amar, cu ochelarii de soare așezați strategic, căci bărbații nu plâng, de fapt, nu-i așa, niciodată, și s-a întors în Orășel, promițându–și in petto că va fugi cât mai repede de acolo. Cofetăria Violeta nu mai era nici violetă, nici luminoasă de multă vreme și, rușinată, a și dispărut, lăsând locul vreunei consignații, cum a făcut și magazinul pentru cei mici și mai toate celelalte magazine ale unor vremuri în care era numai soare și se dădeau cântece vesele la radio. Blocurilor a început să le cadă tencuiala, dar nu mai păsa nimănui. Erau oricum decolorate și cu balcoanele închise după imaginația fiecăruia. Sorcove. Florile de pe stradă s-au ofilit și nu le-a mai îngrijit nimeni, că nu mai păsa nimănui; totuși, aerul a devenit treptat din ce în ce mai puțin urât mirositor, pentru că Marele Combinat a început să sucombe, prăbușit în el însuși și lăsând creaturile mici să-l vândă la fier vechi. Oamenii s-au pomenit fără locuri de muncă, primind salarii compensatorii și, neștiind ce să facă din ele, le-au risipit, le-au băut, apoi au plecat spre alte zări, lipsiți fiind de exercițiul imaginației și disperați de foame. Cel mai trist a fost, realizează bărbatul astăzi, că din Orășel dispăruse frumosul; nu mai erau cinematografe, nici festivaluri nici galerie de artă, nici teatru la casa de cultură, nici casă de cultură, nici măcar omagierea fastuoasă, fascinantă, polarizantă și valoroasă a unui mare literat al neamului care, altădată, aduna anual elita intelectualității din cele patru zări. Și, încet, oamenii rămași și-au regăsit tristețile, meschinăriile, cenușiul interior care doar le crease iluzia că plecase. Și au continuat să trăiască și, apoi, când a trebuit, să moară.
Bărbatul de astăzi, trăindu-și singur și demn apropierea de senectute, este tânărul absolvent de facultate din ziua de vară în care plânsese cu ochelarii de soare așezați strategic, metamorfozat prea repede și pe tăcute și care, în pofida promisiunilor făcute sieși, n-a găsit nicăieri resurse să plece. A rămas, a sperat, a așteptat, a încercat, a luptat, s-a încrâncenat, s-a rugat, s-a trecut. Unii l-au dușmănit, alții l-au disprețuit, câțiva l-au iubit și, probabil, unii încă îl mai iubesc, dar, pentru cei mai mulți oameni din Orășel, nici măcar n-a existat. Ca orice alt anonim.
Totuși, el surâde pentru sine: când va veni vremea, acolo, foarte aproape de centru, lângă o biserică pictată de Tonitza, este cel mai vechi țintirim al urbei și, acolo, undeva, are și el un loc al lui. E liniștit.
Atunci, el și Orășelul se vor fi acceptat reciproc pe deplin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu