Lumea mea

 Dem Rădulescu îi povestea cândva Eugeniei Vodă, într-o întâlnire antologică într-un studio de televiziune, cum s-a răzvrătit Eugen Ionescu împotriva lui Dumnezeu. Spunea dramaturgul că însuși Creatorul și-a greșit creația și că ar fi trebuit să înceapă cu moartea și să termine cu nașterea. „Doamne,” spunea el, chinuit cum era de frica de neant, „ne faci perfecți și apoi ne demolezi...”.  Altădată, citeam o obscură povestire SF din care nu mai rețin nimic altceva decât că membrii acelei civilizații imaginate de autor nu îmbătrâneau și nu mureau după chinuri, boli și suferințe; doar se topeau ca fumul în văzduh, atunci când le sosea sorocul. Sigur, bunul Dumnezeu n-o fi fost în niciun fel impresionat de fantezia despre Benjamin Button și nu va ține în veci cont de ideile năstrușnice de mai sus. Facă-se voia Sa, cum altfel, dar nu pot să nu mă întreb de ce atâtor bieți muritori nu le e îngăduit să-și păstreze un minimum de demnitate până la despărțirea de lumea asta. De ce, oare...

Plouă, se oprește și iar plouă. Aproape ninge. E frig. Mai devreme, cădeau boabe de polistiren din cer (măzăriche?). Învierea Domnului e aproape, iar eu o simt nu atât în suflet; din păcate, mai degrabă o deduc doar din aglomerație și din nesfârșitele și ridicolele știri despre cum încondeiază oamenii ouăle. Mântuitorul va fi învins din nou nimicnicia, în timp ce oamenii se pregătesc de petreceri și grătare pe care sfârâie rămășițele bieților copii de ovine. Adineauri a fost Crăciunul. Acum e iar Paștele. Acuși vine Crăciunul.  Anul Domnului pe care îl străbatem a găsit-o pe mama în spital, într-un salon de la chirurgie, lângă o femeie simplă și permanent nemulțumită și o alta, nonagenară, puțin într-o lume separată. Despre mine nu-mi amintesc prea multe; doar spaima, scările care mă duceau la patul ei, uneori liftul, în rarele zile când nu năvăleau familii întregi de conaționali tradițional deficitari în educație și, nu departe de salonul mamei, cel al unui bun și drag coleg de ca...