E Săptămâna Mare

Plouă, se oprește și iar plouă. Aproape ninge. E frig. Mai devreme, cădeau boabe de polistiren din cer (măzăriche?). Învierea Domnului e aproape, iar eu o simt nu atât în suflet; din păcate, mai degrabă o deduc doar din aglomerație și din nesfârșitele și ridicolele știri despre cum încondeiază oamenii ouăle. Mântuitorul va fi învins din nou nimicnicia, în timp ce oamenii se pregătesc de petreceri și grătare pe care sfârâie rămășițele bieților copii de ovine. Adineauri a fost Crăciunul. Acum e iar Paștele. Acuși vine Crăciunul. 

Anul Domnului pe care îl străbatem a găsit-o pe mama în spital, într-un salon de la chirurgie, lângă o femeie simplă și permanent nemulțumită și o alta, nonagenară, puțin într-o lume separată. Despre mine nu-mi amintesc prea multe; doar spaima, scările care mă duceau la patul ei, uneori liftul, în rarele zile când nu năvăleau familii întregi de conaționali tradițional deficitari în educație și, nu departe de salonul mamei, cel al unui bun și drag coleg de cancelarie care, între timp, s-a despărțit de lumea întreagă pe care o locuise cu atât drag și har. 

Eram în oră la o somnolentă clasă a unsprezecea când mi s-a comunicat rezultatul tomografiei mamei mele. Și atunci m-am dedublat (și asta îmi amintesc acut): un eu a intrat într-un întuneric înghețat, ca și cum l-ar fi înghițit pământul; celălalt l-a tras înapoi cu brutalitate și cu vocea lui Dinică („Fii profesionist, ce naiba”) și l-a ajutat să ajungă demn la pauză. Ori cele câteva minute care au urmat după curs au fost teribile, agonizante, suficiente să-mi proiectez viața fără mama și să îmi dau seama că nu există viața fără mama. 

E Joia Mare. Lumea stă pe un butoi de pulbere. Normalitatea dispare, oricât de obstinat s-ar agăța de lucrurile mărunte. Astronauți americani au înconjurat Luna și, de acolo, de departe, nu se vedeau oamenii care agonizau și mureau, răpuși de mințile scelerate și senile ale unor bătrâni grandomani și plictisiți. Cine știe, poate anul ăsta Lumina Sfântă nu mai vine de la Ierusalim. Biserica s-a pregătit și pentru asta. 

Plouă, se oprește și iar plouă. În casa copilăriei mele, mama coace cozonaci și pască, face prăjituri și friptură, să avem ce pune pe masă când familia se reunește. O rog iar și iar să nu se epuizeze, să nu reedităm episodul Revelionului celui trist. Nu mă ascultă. Din scaunul ei rulant, adusă de spate, foindu-se în răstimpuri să-și aline durerile escarelor, abia reușind să-și mai miște brațele chinuite de artroză și de Parkinson, mama gătește, frământă, coace. Să fim împreună o dată în plus și să ne bucurăm. Iar mie mi-e tare frică. Mi-e mereu frică. Iar frica e un păcat. De aceea, aștept Lumina Sfântă, izbăvitoare.

Facă-se voia Ta! 

Pre moarte călcând...