Lumea mea

    Sunt student în anul întâi. Nici pe departe la facultatea pe care mi-am dorit-o, dar nu mai contează. Simplul fapt că sunt student îmi conferă un statut invidiat de nouă tineri din zece. Îmi impun să cred în karma. E decembrie '89, a început iarna și, în Iași, iernile sunt aspre. Bate un crivăț uscat, iar în camera de cămin căldură nu-i decât de la noi, cei patru tineri înghesuiți acolo. Uneori, mai vin și colege, dar nu stau mult; au buletinele lăsate jos, la portar și ar putea avea probleme dacă întârzie prea mult în cămin de băieți. E frig și am prins o viroză care nu vrea deloc să mă lase. M-am dus la un moment dat la cabinetul medical al campusului, dar doctorița de acolo m-a îndemnat, plictisită, să-mi duc boala pe picioare, cum face și ea. Oricum, adaugă, n-are ce să-mi dea. Noroc de surorile bunicii mele, care au găsit pe cineva să-mi facă Polidin, medicamentul-minune care nu se dezminte. Pe de altă parte, sunt pus de serviciu la ușa căminului și-i un curent năpraznic

   N-am reușit încă să înțeleg diferența dintre Moieciu de Sus și Cheia, sau dintre Cheia și Fundata și, ce-i drept, nici nu prea mi-am bătut capul. Atunci când am descoperit că GPS-ul meu actualizat acum câțiva ani știe locul în care urma să mă cazez, am renunțat la geografie autodidactă. Am realizat, în schimb, odată ajuns, că mă aflu într-un loc splendid („Vârful Cheii”), perfect pentru a sta și a citi în balcon și... cam atât. „Vârful Cheii” văzut din balconul meu (în fundal)    Chestionat, amicul Google mi-a dat o listă de locuri interesante de văzut; din păcate, drumul dintre Râșnov și Moieciu a trecut, se pare, de-a lungul anilor, prin niște traume covârșitoare; la nici un kilometru distanță dintre ele, semafoarele care delimitează zonele în lucru fac ce știu ele: sporesc timpul de parcurs și consumul de combustibil și creează coloane eterogene. De aceea, am renunțat la minunățiile de pe Valea Prahovei, nu fără regret. Palatul Cantacuzino, de exemplu, nu l-am văzut niciod

Până la urmă, s-a dus și anul ăsta școlar. Am fost diriginte de clasă terminală, iar festivismul ne omoară cu zile o dată la fiecare patru ani. Am supraviețuit iarăși banchetului, deși mi-e din ce în ce mai greu să înțeleg ce e frumos într-o asemenea noapte, iar muzica e din ce în ce mai departe de conceptul meu de muzică. Azi e prima zi a unei noi vacanțe de vară și, mai mult ca de obicei, mă lupt cu mine însumi să mă liniștesc și să-mi ies din starea de tensiune adusă de ultimele săptămâni. Ce-i drept, nu prea îmi iese. Iar căldura care ne-a lovit brusc după o primăvară ca o toamnă nu mi-e de niciun folos. În zece zile, voi împlini 50 de ani și voi trece pragul senectuții. Voi păși lent (sper eu) în perioada aceea a vieții în care azi te doare una, mâine mai multe, poimâine și mai multe, până când nu mai bagi de seamă și ajungi să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru o nouă zi. Apoi, în scenariul pesimisto-realist, nu-i mai mulțumești... Dar mai am zece zile până atunci și abia mi-a î