Lumea mea

       Semnul exclamării e intenţionat şi asumat. Nu vreau să-mi scot din sărite semenii care nu se regăsesc defel în modul de viaţă impus de pandemie, nici să fiu lipsit de respect faţă de cei care au suferit din cauza ei. Doar simt nevoia să verbalizez, surprins eu însumi, la ceas de bilanţ, că am avut un an nepermis, nemeritat de bun. O exclamaţie care însoţeşte un sentiment profund de gratitudine.     2021 a  fost un an al prieteniei. M-am pomenit într-un cerc de intelectuali frumoşi şi cel puţin la fel de tineri interior ca mine, alături de care am bătut zonele din împrejurimi, am râs, am cugetat, am tremurat niţel, am făcut poze şi m-am simţit de milioane, cu precădere în duminici în care mă obişnuisem să fac din singurătate un stindard pe care îl purtam cu insolenţă şi puţin arţag. Şi mi-a fost îngăduit să găsesc prieteni noi în prietenii de-o viaţă, purtători de filoane de aur curat ce rămăsese neexplorat. Alte exerciţii de recunoştinţă şi umilinţă.      Din vremuri apuse şi, p

 Anul trecut, odată cu venirea primăverii calendaristice, porneam şi procesul, teribil de lung şi de chinuitor, îmi spuneam eu, de achiziţionare a unui autoturism nou. Doamna de la reprezentanţă, profesionist desăvârşit, m-a făcut imediat să-mi alung orice reţinere, să devin convins că mi-l doresc enorm şi să plătesc şi avansul.  Pe urmă, s-a întâmplat: a venit pandemia! Am fost trimişi acasă de la locurile de muncă, am fost somaţi să ne părăsim domiciliile numai în caz de absolută trebuinţă, s-au inventat declaraţiile pe proprie răspundere. Dar s-au mai inventat şi programările pe la ghişee, accesul în număr redus pe la supermarketuri, lucrul de acasă; digitalizarea a accelerat, cumpărăturile online au cunoscut un mare avânt. Altfel, s-a lăsat liniştea, la modul cel mai propriu. S-a ivit o iarbă foarte verde, care a crescut nestingherită, se auzeau doar foşnentul vântului şi ciripitul păsărelelor, de parcă omenirea dispăruse, natura intra în convalescenţă. Formele pentru maşină au mer

     Bunicul meu matern s-a născut într-un sat din Vrancea, în primul deceniu al secolului trecut. Din câte mi s-a povestit, avea amintiri şterse despre părinţii lui, care s-au prăpădit de tifos exantematic, atât de prezent şi de banal în acele vremuri. Şi el, şi fraţii lui au crescut în orfelinat, nici măcar nu ştiu dacă împreună sau separaţi. Ce ştiu e că ideea unei instituţii care să protejeze copiii nu exista şi mă îndoiesc că cineva din personalul casei putea să se apropie de ideea de mamă sau de tată - nici nu îndrăznesc să-mi creez scenarii imaginare, probabil am citit prea mult Dickens. Fapt e că cineva a vegheat asupra tânărului de atunci, care a ajuns să absolve Şcoala Normală şi să devină învăţător. Apoi a cunoscut o fată frumoasă, tot învăţătoare, care avea să-i fie soţie până a închis ochii. Bunica mea provenea dintr-o familie băcăuană cu mulţi copii - cred că mai avea două surori şi un frate, cărora s-au adăugat alţi fraţi şi surori, căci mama le-a murit, iar tatăl s-a re