Nu mi-a fost dor!

 Anul trecut, odată cu venirea primăverii calendaristice, porneam şi procesul, teribil de lung şi de chinuitor, îmi spuneam eu, de achiziţionare a unui autoturism nou. Doamna de la reprezentanţă, profesionist desăvârşit, m-a făcut imediat să-mi alung orice reţinere, să devin convins că mi-l doresc enorm şi să plătesc şi avansul. 

Pe urmă, s-a întâmplat: a venit pandemia! Am fost trimişi acasă de la locurile de muncă, am fost somaţi să ne părăsim domiciliile numai în caz de absolută trebuinţă, s-au inventat declaraţiile pe proprie răspundere. Dar s-au mai inventat şi programările pe la ghişee, accesul în număr redus pe la supermarketuri, lucrul de acasă; digitalizarea a accelerat, cumpărăturile online au cunoscut un mare avânt. Altfel, s-a lăsat liniştea, la modul cel mai propriu. S-a ivit o iarbă foarte verde, care a crescut nestingherită, se auzeau doar foşnentul vântului şi ciripitul păsărelelor, de parcă omenirea dispăruse, natura intra în convalescenţă. Formele pentru maşină au mers unse, ghişeele erau goale, toţi funcţionarii se grăbeau să rezolve orice, neştiind ce putea să urmeze. Maşina însăşi a ajuns în posesia mea după numai trei săptămâni, în condiţiile în care, în mod obişnuit, se aşteaptă o livrare cu lunile. Stăteam în balcon, pedalam pe bicicleta medicinală să fac mişcare, ascultam muzică în căşti şi o priveam cu nesaţ cum stătea în parcare şi i se descărca bateria insuficient formatată. Mergeam în călătorii imaginare, perfecte, pe şosele goale şi lipsite de pericole.

Când a venit vara, o mare parte din restricţii s-a ridicat şi, deşi aveam voie, în sfârşit, să conduc fără teama de a fi oprit şi de a mi se cere documente justificative, am avut o revelaţie: ieşiserăm din una din cele mai ciudate perioade din istorie şi mi-era teamă că o să-mi fie dor de ea, în pofida sentimentului de vinovăţie care mă încerca şi a numeroaselor relatări despre victimele virusului.

Astăzi, auzim sistematic despre cât de tare am suferit în toată perioada asta noi, cei care am rămas sănătoşi sau care am trecut prin boală cu uşurinţă; cât de dor ne-a fost să socializăm, să ne îmbrăţişăm, să ne sărutăm şi ce depresii teribile s-au produs între timp; cât de traumatizaţi am fost că Untold şi Neversea n-au mai avut loc şi că, Doamne, groaznic, n-am mai putut să ne petrecem timp preţios în malluri, saloane de înfrumuseţare şi săli de fitness. Colac peste pupăză, elevii dornici de cunoaştere, fremătând de dorul şcolii şi al mirosului de cretă (şi de „Ţară, ţară, vrem ostaşi”, cum zice într-un spot TV o profesoară frustrată) au pierdut doi ani din viaţă şi n-au rămas cu nimic de la profesorii care s-au străduit, de altfel, din răsputeri să înveţe, într-un timp record, să folosească platforme educaţionale online şi chiar să facă ore interactive mai interesante decât în clasa tradiţională. Grecii au început să se închine şi zeilor antici de dorul românilor fără de care economia lor naţională îngheaţă de-a dreptul. Despre Dubai şi Tenerife, nu mai vorbim. Oroare supremă: Mamaia în loc de Zakynthos.

Ei bine, au reapărut bikerii şi şoferii cu caş la gură care îşi turează motoarele fără tobe de eşapament în creierul nopţii, te scot din lumea viselor şi te bagă în sperieţi. Zău că nu mi-era dor de ei. A crescut vertiginios, din nou, numărul de morţi de pe şosele. În timp ce, anul trecut, mă bucuram în linişte de obiective turistice tăcute şi aproape pustii, în vara asta oamenii „au luat cu asalt” (formulare-şablon tare dragă mediei) orice locşor; copil lângă copil, părinte lângă părinte, bunic lângă bunic, Covid lângă Covid mi-a fost dat să întâlnesc la Dino Park-ul din Râşnov, unde m-am refugiat, necăjit că cetatea era închisă şi nu mi-a spus nimeni de asta înainte să ajung, obosit şi deshidratat, la poalele zidurilor ei. Românii pupă astăzi, mai abitir ca niciodată, icoanele de pe la mănăstiri, să-i apere de boală, că în vaccin nu au încredere, las' că ştiu ei mai bine. Au reapărut la televizor imaginile cu tineri asudaţi, îmbibaţi de alcool şi de cine ştie mai ce, transfiguraţi, în extaz că se pot dezlănţui pe la festivaluri: „E super! Ne distrăm! E super!” zbiară câte o fătucă scăpată de sub control, cu mânuţele în aer, de ai putea jura că tocmai a ieşit câştigătoare din vreo bătălie contra cancerului. Şi, da! S-au întors „stranierii”, uscaţi de dorul mămăilor lor de acasă, cărora le umplu bătătura cu toată marfa din supermarketuri, de parcă asta i-ar absolvi de vina de a fi lăsat în urmă singurătate, tristeţe şi sărăcie şi neînţelegând de ce românii rămaşi nu-i iartă că, în loc să muncească pentru ţara lor şi să o facă frumoasă şi prosperă, se duc şi se umilesc în faţa unor naţiuni, altfel cu nimic superioare nouă.

Ei bine, nu mi-a fost dor de gălăgie, de aglomeraţie, de prost gust, de mizerie, de agresivitate, de superioritate afişată, de ghişee unde iar stai la coadă şi dai peste funcţionari excedaţi şi plictisiţi, de plajele supraaglomerate, de manelele de pe cărări de munte, de hoteluri închiriate cu totul de grupuri, de nunţi pe bandă rulantă, de artificii la miezul nopţii, că doar tot oraşul se bucură pentru tinerii miri, de claxoane din maşini cu brazi şi bărbaţi roşii la faţă şi teribil de vocali. 

În schimb, a ajuns să-mi fie dor de liniştea de pe parcursul stării de urgenţă din primăvara anului trecut, de timpul liber cu care m-am pomenit binecuvântat, de cărţile pe care le-am putut citi nestingherit, de muzica pe care am descoperit-o, de filmele de mare sensibilitate pe care mi-am permis să le vizionez în tihnă. Cerându-mi iertare victimelor pandemiei şi cu tot regretul că n-am reuşit, noi, omenirea, să învăţăm mare lucru nici măcar acum, îmi voi permite luxul de a nu mă simţi vinovat pentru ce simt.