Lumea mea

            Orășelul în care bărbatul văzuse lumina zilei fusese un sat mai răsărit, așezat la răspântie de drumuri și care, de aceea, aduna în târguri țărani din cele patru zări, cu mărfuri și dorințe diverse, cu apucături diverse. Apoi, în războiul cel mare, zona văzuse încleștări și moarte, soldați sfârtecați, dar și fețe regești, datorii împlinite și noblețe adăugată celei din povestirile medievale.  Ceva mai târziu, regimul totalitar care se prăvălise peste țara întreagă văzuse bogățiile naturale din apropiere și transformase așezarea într-o colonie pentru muncitorii aduși în Marele Combinat care s-a construit cu oarecare înțelepciune, cu mare trudă și cu mulți deținuți din motive politice, jertfiți pentru o fărâmă de viitor „luminos”. Fiecare, după puteri, fiecăruia, după nevoi. Oamenii de tinichea, nu cei ai lui Frank Baum. Bărbatul își amintea Orășelul copilăriei lui, care încă nu împlinise vârsta majoratului, cu mult soare, probabil și datorit...

Dimineață rece de februarie. Azi am ore de predare ceva mai târziu și îmi permit să plec la școală pe la nouă și jumătate. În fața mea, o tânără cu un cățel alb și drăgălaș. Tânăra nu are nicidecum ce căuta la ora aceea pe stradă. Cățelul se oprește la un moment dat și își face nevoile pe trotuar, periculos de aproape de piciorul meu stâng, cu o mină satisfăcută. Stăpâna lui nu scoate măturica și punguța să adune ce i-a produs animăluțul de companie; de fapt, nu se sinchisește și merge mai departe. Merg și eu mai departe. Trec pe lângă două mașini scumpe, una cu număr autohton, cealaltă german. Stau una în fața celeilalte, cu avariile pornite. Au fost implicate într-o tamponare. Șoferița-victimă vorbește la telefon de parcă ar vrea să muște; vocea ei are accente metalice. Fiica ei adolescentă stă deoparte, scoasă din negurile ei hormonale de nervii mămicăi ei. Pe lângă mine trece un individ brunet, cu un sac cât toate zilele în spate și îmi zice, confidențial: „S-au spart, iaca!”. Și,...

Cristo Redentor  ...și-au găsit loc, într-o zi vântoasă de primăvară atemporală, surprinzător și sfielnic, Capela Suhard și Cristo Redentor. Și Lacul Roșu, peren, chiar dacă îl abandonasem atâta amar de timp. Și-a deschis ușile Castelul de la Miclăușeni, cu dulcea lui desuetudine, cu dulcea lui tihnă, cu simpaticul lui ghid. Și nici Alecsandri nu părea plecat de multă vreme din cele lumești în veșnicie, la Mircești... Miclăușeni Mormântul lui Alecsandri, Mircești ...mi s-a ivit în cale Mănăstirea Nechit și căprioarele. Și lacul, și o tânără cu obraji roșii ca merele care stătea și citea pe malul lui. Și Mănăstirea Buluc, acolo unde am văzut cocorii întorcându-se cu o nouă promisiune de vară... Lacul cu Nuferi, Nechit ...o vară venită, în mod bizar, la sfârșit de martie, prin peisajul selenar al Vulcanilor Noroioși și prin romantica și fantomatica stațiune a lui Monteoru, stârnindu-mi sentimente nedeslușite și amintiri străvezii ca niște dantele... Vulcanii Noroioși ...impozantă și ...

 ...de răcoare, de aer curat, de vânt, de ploaie. De ninsoare, de viscol, de ger. ...de vacanțele de altădată. Mi-e dor să mă cheme depărtările, locurile necunoscute, așezările cu oameni pe care, eventual, îi voi fi întâlnit o singură dată în viață, cu totul întâmplător, apoi ne-am despărțit pentru totdeauna, fără regrete, fiecare târându-și propria poveste de viață, unică și cu totul specială. Mi-e dor să-mi fie dor să plec, să simt bucuria aceea efervescentă, care aproape îmi tăia răsuflarea, când mă urcam în mașină, bagajele puse în spate, necazurile lăsate acasă, și plecam... ...să-mi vină idei, adesea obsedante, de orice fel, care tăceau numai dacă le puneam în practică și nu greșeam niciodată. De fapt, mi-e dor să nu-mi fie frică. Mi-e dor de vremurile în care războiul, pandemia, valurile de căldură persistente și ucigătoare erau atât de greu credibile, încât nu se gândea nimeni la ele, necum să ne cresteze existențele. Mi-e dor de normalitate, de firesc, de simplitate. De bu...

E așa, o amorțeală a simțurilor spiritului, ca atunci când ai vată în urechi, ai nevoie de ochelari și nu-i ai și mai ești și împachetat în nailon, precum bagajele la aeroport. E și un soi de amețeală, o incapacitate de a mă raporta la prezent, de a înțelege pe deplin unde sunt, ce fac și ce vreau să fac. Ca o mahmureală, presupun. Măcar de ar fi. Sunt niște fantome ale trecutului, nedefinite, intangibile, amorfe, dar negre, care mă tulbură fără să pot înțelege cum și de ce; niște ecouri, ca niște gemete ale unor zile care s-au întâmplat în cadre asemănătoare și care, cred, nu au fost cele mai faste din existența mea. Niște reziduuri insalubre ale unor frământări de adolescent hipersensibil și de tânăr care nu se regăsea în societatea în care trebuia să respire, niște reziduuri, spun, care se ridică la suprafață odată cu mutarea mea înapoi în blocul în care am crescut, am fost adolescent hipersensibil și tânăr inadaptat. Altfel, nu știu... Vatelina asta care mă împresoară mă împiedică ...

      Sunt iarăși copleșit de vacarmul de afară care face din Sărbătorile de iarnă o perioadă cumplit de obositoare. Mi-am postat nemulțumirea pe o rețea de socializare, apoi am obținut reacții neașteptate și mi-am șters ieșirea. Dar stau și mă gândesc dacă nu cumva unii oameni fac atâta tărăboi doar din teama de noul an. Trecutul e rememorabil. Prezentul măsurabil nu există. Dar cum poate fi viitorul? Oricum, ar putea fi un răspuns realist. Dar, pentru cei suferinzi de scenarită, cum arată „oricum”?       Când eram de drept copil, Revelionul era cu adevărat strălucitor, chiar dacă într-o țară-lagăr, cenușie și tăcută, aplatizată și cu speranțele amorțite. Programele de la televizor, cele alb-negru, cu artiști excepționali și cu multă beteală, compensau frigul din case și străduințele incredibile premergătoare unor mese măcar aparent îmbelșugate. Aveam nouă ani și urma să fac zece - ce tare! Doisprezece, mergând spre treisprezece? Urmează să fac optspr...