Frământări

     Sunt iarăși copleșit de vacarmul de afară care face din Sărbătorile de iarnă o perioadă cumplit de obositoare. Mi-am postat nemulțumirea pe o rețea de socializare, apoi am obținut reacții neașteptate și mi-am șters ieșirea. Dar stau și mă gândesc dacă nu cumva unii oameni fac atâta tărăboi doar din teama de noul an. Trecutul e rememorabil. Prezentul măsurabil nu există. Dar cum poate fi viitorul? Oricum, ar putea fi un răspuns realist. Dar, pentru cei suferinzi de scenarită, cum arată „oricum”?
     Când eram de drept copil, Revelionul era cu adevărat strălucitor, chiar dacă într-o țară-lagăr, cenușie și tăcută, aplatizată și cu speranțele amorțite. Programele de la televizor, cele alb-negru, cu artiști excepționali și cu multă beteală, compensau frigul din case și străduințele incredibile premergătoare unor mese măcar aparent îmbelșugate. Aveam nouă ani și urma să fac zece - ce tare! Doisprezece, mergând spre treisprezece? Urmează să fac optsprezece? Dar, Doamne, dacă nu iau la facultate și mă încorporează? Apoi douăzeci și cinci, mergând spre douăzeci și șase? Treizeci - ce depresie se prefigura, urma să stea cu mine încă doi ani, dar s-a terminat până la urmă, prin muncă și iar muncă. Apoi un Revelion îngrijorător - cel de la final de 2008; știam că vor rămâne în urmă în 2009 patruzeci de ani de căutări, de frământări și de îndoieli și era vremea să mă consolez, să fac pace cu mine însumi și să accept.                   
    Părăsesc, înainte să-mi dau seama și să înțeleg de ce așa repede, un 2023 dens și complex, cu bife pe dorințe și călătorii inițiatice, dar și cu tristeți și întrebări fără răspuns, cu oameni minunați care au continuat să mă însoțească și cu alții, deloc mai prejos, pentru care drumul a ajuns la final. Și, chiar dacă emoțiile au fost nu o dată pe punctul de a mă doborî, important e că am fost sănătos, suficient de sănătos, sper, încât să pot, măcar în parte, să fiu demn de bucuriile primite și să le pot returna. 
   Ce-mi va aduce 2024? Păi, dacă vrea Domnul, ajung deja la mijlocul deceniului al șaselea al mirabilei mele existențe. E un privilegiu imens, strigă, de dincolo, cei la care am ținut și care s-au petrecut, mereu mai mulți. Dar care e prețul? Să văd cum tindem să fim mai singuri, cum pustietatea amenință să ne ajungă, cum intensitatea oricărei bucurii scade și uneori are nevoie de ajutorul unui pahar de vin, cum viața e din ce în ce mai multă în spate decât în față? Ce mă așteaptă? Ce ne așteaptă? Ce o fi venind? Așa cum a fost el, 2023 ar trebui să mai rămână cu noi; am ajuns să-l cunoaștem, să-l suportăm și să-i supraviețuim.
     Mi-e teamă de 2024... 
     Scenarită?...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic