Lumea mea

E ciudat, mi se pare neobişnuit să mă aflu deja, din nou, aici în ajunul unui Nou An, care va trece mai repede decât cel care se termină, care a trecut mai repede decât cel dinainte... Se grăbeşte planeta? Mă grăbesc eu? Către ce oare? De ce oare? Încerc să mă adun, să fac un nou bilanţ, care să nu fie contabilicesc. A fost un an cu multe emoţii neaşteptate, sau cu neaşteptat de multe emoţii, nu neapărat faste, dar cele rele să se spele... N-am mai ajuns la Stonehenge, nici nu mi-aş mai fi dorit atât de repede, dar am ajuns până la Drobeta... N-am mai văzut Sarmizegetusa Ulpia, dar am văzut Sarmizegetusa Regia. Şi am continuat să văd oraşe şi cetăţi medievale, să le ascult poveştile, să le trăiesc nedesluşit misterele, să le zăresc, cu coada ochiului, umbrele... Sunt şi-i voi fi recunoscător din adâncul inimii celei care a făcut toate astea posibile încă o dată şi încă o dată, chiar dacă ar fi putut să se bucure de o companie mult mai agreabilă decât a mea. N-ar fi fost greu, dar am fo

Sunt, probabil, nedrept; satul încărcat de legende care poartă numele unei mame de viteji nu merită o asemenea etichetă. Dar motivul drumului până acolo a fost, de ce să nu o spun deschis, faimosul Observator Seismologic, din cauza căruia mi-am imaginat totdeauna că zona este inaccesibilă, ascunsă. În realitate, e doar pe jumătate aşa. E drept că satul Vrâncioaia e pierdut prin munți și că, fără GPS, e improbabil să-l găsești cu uşurinţă. Dar, odată ajuns acolo, am descoperit o aşezare liniştită, normală, cu vilele şi maşinile ei, cu Observatorul aşezat chiar în centru, cuminte, lângă şcoală, într-o casă ce ar putea la fel de bine să fie o pensiune. Un poliţist de la Circulaţie care a făcut autostopul (şi, evident, nu puteam să-l ignor) mi-a explicat ulterior că, dacă nu era duminică, aş fi putut să-l vizitez. Dar mai presus de motivul principal al incursiunii mele, am descoperit şi acolo nişte peisaje care îţi taie răsuflarea, ca în atâtea locuri din ţara asta atât de dăruită de Dumn

O vacanță scurtă, ciudată, agitată, dar cu bucuriile ei... Am avut ocazia de a revedea Castelul Juliei Hasdeu de la Câmpina și, grație tehnologiei moderne, de a dărâma mitul (creat d e mine însumi în mintea mea?) al tabloului din camera de séances si al imensului Christ care te privește trist din sala principală, care, zice-se, nu se lasă fotografiate. Fior, privilegiu...