De acolo ne vine năpasta....

Sunt, probabil, nedrept; satul încărcat de legende care poartă numele unei mame de viteji nu merită o asemenea etichetă. Dar motivul drumului până acolo a fost, de ce să nu o spun deschis, faimosul Observator Seismologic, din cauza căruia mi-am imaginat totdeauna că zona este inaccesibilă, ascunsă.
În realitate, e doar pe jumătate aşa. E drept că satul Vrâncioaia e pierdut prin munți și că, fără GPS, e improbabil să-l găsești cu uşurinţă. Dar, odată ajuns acolo, am descoperit o aşezare liniştită, normală, cu vilele şi maşinile ei, cu Observatorul aşezat chiar în centru, cuminte, lângă şcoală, într-o casă ce ar putea la fel de bine să fie o pensiune. Un poliţist de la Circulaţie care a făcut autostopul (şi, evident, nu puteam să-l ignor) mi-a explicat ulterior că, dacă nu era duminică, aş fi putut să-l vizitez.
Dar mai presus de motivul principal al incursiunii mele, am descoperit şi acolo nişte peisaje care îţi taie răsuflarea, ca în atâtea locuri din ţara asta atât de dăruită de Dumnezeu şi de urgisită şi ponegrită de propriii locuitori...
Şi, deşi GPS-ul mă avertiza de vreo 4 km de drum neasfaltat, din fericire n-a avut dreptate în totalitate. E drept că nu s-a mai turnat asfalt de ceva vreme pe acolo şi că gropi sunt destule, dar ne-am obişnuit şi noi, şi maşinile noastre cu ele, de aceea a fost mult mai bine decât mi-am imaginat.