Jurnal de doliu (IV)
A trecut o lună fără mama. Cea mai întunecată, mai hâdă, mai fioroasă din viața mea. Astăzi am simțit-o mereu lângă mine, ca o lumină caldă. Poate îmi imaginez eu, poate o iau razna, dar pot să jur că e cu mine, că e cu noi. Iar atunci când mergem, tata și cu mine, în locul de nenumit în care se află trupul ei cel plin de durere și de suferință, ea nu e acolo. Ea e cu noi și ne zâmbește. Ne întărește și ne încurajează, cum a făcut o viață întreagă. „Ei, nu dau eu importanță la așa ceva” îmi zicea când o căinam. „Ehe, eu sunt bine. Alții...” Astăzi am avut o zi cu lumină. Mulțumesc, mama mea! Mulțumesc, Doamne!