Lumea mea

 Mărturisesc, fără intenția de a supăra sau de a intriga, că mă despart cu greu de 2022, nu neapărat cel mai surprinzător an al existenței mele consumate deja ('89 nu va putea fi uitat vreodată), dar deloc departe.  S-au petrecut evenimente care, pe cât de mult mi le doream, pe atât de imposibile păreau. De pildă, am locuit douăzeci și cinci de ani (!!!) într-o garsonieră care a fost, în mic, metafora vieții mele: luminoasă și primitoare la început, s-a degradat treptat, a trebuit reparată de ceva ori, a devenit treptat improprie personalității mele și demnă de ascuns potențialilor musafiri. Am trăit în tot sfertul ăsta de veac și bucurii mari, dar și cele mai marcante perioade depresive; și speranță, dar și disperare în adevăratul sens al cuvântului, și multă, multă anxietate. A început să-mi fie frică de petrecerile dintr-un bloc de garsoniere populat cu oameni teribil de diferiți, de televizoarele date prea tare în noapte, de convorbirile nesfârșite la telefon, la un volum care

            O, Doamne, e iarăşi Crăciunul! Ne e îngăduit să ne amintim că e Sărbătoarea Natalităţii, că Hristos a venit pe lume să ne mântuiască şi că, aşa, micuţ şi înfăşat, a dormit liniştit într-o iesle, ferit de răutăţile lumii pe care a venit să o salveze de ea însăşi. Am ajuns din nou la capătul unor luni de zile de colinde timpurii, de zurgălăi fără zăpadă, de petarde (?!) şi de reclame care te obligă să cumperi, să cumperi...           Dar nu-i deloc la fel ca anul trecut, nici ca mai înainte, căci sunt în casă nouă. Douăzeci şi cinci de ani am locuit într-o garsonieră în care n-am vrut să investesc (că doar cât am să mai stau?), de care n-am vrut să mă ataşez şi pe care nici n-am vrut, nici nu mi-a fost îngăduit să o numesc „acasă”. Pereţii ei au văzut şi bucurie, dar şi multă tristeţe; am şi ţopăit de unul singur de extaz, dar am şi trăit cea mai profundă şi mai prelungă criză depresivă, teribil de întunecată şi aparent fără de capăt. Au fost oameni cu care am consonat, dar ş

    Am dat azi dimineață peste un DVD filmat într-o călătorie din 2011, una din cele multe și fascinante, pe care le așteptam un an întreg și pentru cheltuielile cărora eram în stare să muncesc în brânci, oricât. Fuseserăm atunci pe Valea Oltului, văzuserăm misteriosul Turn Spart și casa lui Anton Pann, pitită printre blocurile anodine din Râmnicu Vâlcea. Pășiserăm și pe urma romanilor din Castrul Arutela Bolivari, ale cărui pietre continuă să șoptească celor ce știu să asculte și printre trovanții din Costești, pe care nu exagerez când spun că îi simțeam vii; zăriserăm icoana Mântuitorului luminată aproape miraculos doar de o rază furișată prin deschiderea unei grote de legendă din perimetrul Mănăstirii Turnu. Plutiserăm pe Transalpina, fiind încântați, în seara aceleiași zile lipsite de temporalitate, de ce frumos era pusă în valoare Alba Carolina și, Doamne, ce monumentală este biserica în care s-au cununat Regele Ferdinand și prețioasa Regină Maria. În seara următoare, aproape dans