E iarăşi (?) Crăciunul

         O, Doamne, e iarăşi Crăciunul! Ne e îngăduit să ne amintim că e Sărbătoarea Natalităţii, că Hristos a venit pe lume să ne mântuiască şi că, aşa, micuţ şi înfăşat, a dormit liniştit într-o iesle, ferit de răutăţile lumii pe care a venit să o salveze de ea însăşi. Am ajuns din nou la capătul unor luni de zile de colinde timpurii, de zurgălăi fără zăpadă, de petarde (?!) şi de reclame care te obligă să cumperi, să cumperi...

        Dar nu-i deloc la fel ca anul trecut, nici ca mai înainte, căci sunt în casă nouă. Douăzeci şi cinci de ani am locuit într-o garsonieră în care n-am vrut să investesc (că doar cât am să mai stau?), de care n-am vrut să mă ataşez şi pe care nici n-am vrut, nici nu mi-a fost îngăduit să o numesc „acasă”. Pereţii ei au văzut şi bucurie, dar şi multă tristeţe; am şi ţopăit de unul singur de extaz, dar am şi trăit cea mai profundă şi mai prelungă criză depresivă, teribil de întunecată şi aparent fără de capăt. Au fost oameni cu care am consonat, dar şi mulţi, mulţi alţii care mi-au părut a fi înţepenit într-o lume desuetă, depăşită, primitivă. Şi, dintr-o dată, iată, după un sfert de veac, toate au devenit amintire, una care, spre surprinderea mea, n-are nici urmă de duioşie şi de nostalgie. Am părăsit garsoniera convins că trebuia să fac asta cu multă, multă vreme în urmă şi, cine ştie, să dau un binevenit reset vieţii mele, dacă n-o fi prea târziu...

        Crăciunul ăsta binecuvântat îmi dăruieşte răgazul şi starea de spirit necesare pentru o a doua şansă să spun „acasă” unei locuinţe care seamănă mult cu adevărata acasă, acolo unde am crescut şi unde, har Domnului, trăiesc părinţii mei. Căci nu de puţine ori, trezindu-mă în toiul nopţii, sunt convins că în camera alăturată dorm ei. Am pereţii albi, ca o invitaţie, ca o promisiune, în care cu greu m-am convins să bat cuie - şi asta numai să atârn goblenurile făcute cu atâta dragoste de mama -, între care şi-au găsit locul mobila şi lucrurile atât de familiare, care au înfruntat anii odată cu mine şi din care îmi trag liniştea.

        Ascult „O, Tannenbaum” cu vocea (cui altcuiva decât a) lui Nat King Cole şi simt ceea ce trebuie să fie fericirea. N-am cum şti pentru cât timp, că suntem lăsaţi pe lume să ne dorim mereu ce n-avem, nici ce va urma ori dacă nu trebuie să plătesc, în virtutea unui echilibru universal în care cred şi eu, cum credeau străbunii, dar e Crăciunul, vreau să fiu fericit şi vreau ca toţi cei pe care îi iubesc să fie, sau să aibă puterea sau inconştienţa să pretindă că sunt fericiţi. Şi-mi mai doresc să-mi dea Domnul înţelepciunea să merit ce simt acum şi să-i merit pe cei pe care îi iubesc, în aşa fel încât să nu mă părăsească niciodată. Niciodată.

        E Crăciunul, dragii mei!