Lumea mea

 Ajuns la capătul unui an atât de aparte, auzind speranţele fierbinţi ale semenilor mei pentru un 2021 infinit mai fast, îmi dau seama că am toate motivele să-i fiu recunoscător bunului Dumnezeu pentru atât de multe. N-am destule cuvinte să exprim bucuria pentru că familia mea a rămas întreagă alături de mine. Sigur că nu întinerim şi că bolile cronice apar sau se agravează, dar, atâta timp cât suntem împreună, le-om duce pe toate. Rămâne incomprehensibil pentru mine (şi-mi doresc să rămână aşa oricât de mult) cum poţi merge mai departe atunci când suferinţa cuiva drag dispare odată cu persoana însăşi. Plec recunoscător genunchii pentru că molima nu ne-a atins, dar şi pentru liniştea fără egal de care am avut parte în perioada pe care o numim, îndeobşte oripilaţi, „lockdown”. Sigur că ieşeam cu teamă să cumpăr fie şi o pâine, dar măcar nu mai vedeam alcoolicii de la crama cartierului, care semnează condica începând cu zorii şi până la apus, grup jalnic şi zgomotos; nici necaucazienii c

 Pentru mine, Crăciunul n-a fost niciodată despre „ho, ho, ho!”, nici despre „Singur acasă” ori brazi împodobiți din noiembrie până în martie. Nu vreau să fie despre aglomerație, claxoane, reportaje despre îmbulzeli pe ultima sută de metri, reclame cu clopoței, Rudolph și Dean Martin, urări din obligație, cadouri din obligație, petreceri cu Crăciunițe ghidușe și seminude. Voi continua să mă opun cu obstinație intrării în cugetul meu a unor cetățeni mai mult sau mai puțin caucazieni care vin cu steaua simultan cu capra, fără să știe semnificația datinilor și aruncă petarde fără să știe de ce. Sunt zile stridente, obositoare și goale, copiate cât mai fidel din filmele americane difuzate aproape din vară și care, deși croite pe același tipar, fac gospodinele să lăcrimeze de fiecare dată. Pentru mine, Crăciunul e un prilej de dulce aducere-aminte a bunicului matern, fost deținut politic din prea mult bun-simț, care și-a iubit cei patru nepoți dincolo de omenesc și care prețuia ideea de a f

...în care, la întrebarea, din ce în ce mai deferentă „Câți ani aveți?” mai pot răspunde, cugetând la ce declanșez în mintea interlocutorului: „Cincizeci!” Numărul ăsta rotund va fi înlocuit mâine de incolorul „cincizeci și unu”.  Anul trecut începusem o numărătoare inversă a zilelor până la propria-mi aniversare și recunosc că eram copleșit de emoție și de teamă. Urma să încetez în mod oficial să mai fiu tânăr. Băiețandrul de vreo douăzeci și doi de ani care locuia în mine trebuia să se usuce și să sucombe, lăsând locul unui personaj nou și înțelept, având veleități matusalemice. Colecția mea de muzică rock era de bun simț să fie lăsată să se prăfuiască, alături de cine știe ce cărți pe care le-am savurat în adolescență sau puțin după și pe care le-am păstrat ca pe niște relicve scumpe. Ce mai, se închidea încet, scârțâind prima oară, ușa celei mai frumoase perioade din viață. Apoi a trecut un an. Estimp, am aflat că, deși un drum pornit la zece seara de acasă și sfârșit la două după

Nu știu dacă „Neverosimil” este titlul pe care-l voi păstra, și asta pentru că nu sunt sigur că voi merge cu postarea până la capăt. Dacă va fi bine, mi-am spus, ar trebui să scriu, să nu uit că poate fi și așa, că întregul tău mic univers se poate rescrie și se poate raporta altfel la micile universuri ale celorlalți, și asta într-o clipă. Doar că nu știu să scriu despre ceea ce ni se întâmplă. Am citit mult Stephen King și, fie că-l pot copia, fie că nu (firește că nu...), e o diferență majoră: romanele lui sunt ficțiune. Pandemia este (sau, totuși, nu?) o realitate. E neverosimil să ies din casă în toiul zilei lucrătoare și să aud doar cum trece vântul printre copaci. Să pot traversa strada aproape fără să trebuiască să mă asigur. Să fiu înconjurat de oameni cu măști care așteaptă, la fel ca mine, cuminți, să prindă o tranșă de acces într-un supermarket din orășelul meu muncitoresc scăpătat și uitat din Moldova. Să văd bulevardul golit de oameni de la un capăt la altul, dimineața s