Datini și cutume

 Pentru mine, Crăciunul n-a fost niciodată despre „ho, ho, ho!”, nici despre „Singur acasă” ori brazi împodobiți din noiembrie până în martie. Nu vreau să fie despre aglomerație, claxoane, reportaje despre îmbulzeli pe ultima sută de metri, reclame cu clopoței, Rudolph și Dean Martin, urări din obligație, cadouri din obligație, petreceri cu Crăciunițe ghidușe și seminude. Voi continua să mă opun cu obstinație intrării în cugetul meu a unor cetățeni mai mult sau mai puțin caucazieni care vin cu steaua simultan cu capra, fără să știe semnificația datinilor și aruncă petarde fără să știe de ce. Sunt zile stridente, obositoare și goale, copiate cât mai fidel din filmele americane difuzate aproape din vară și care, deși croite pe același tipar, fac gospodinele să lăcrimeze de fiecare dată.

Pentru mine, Crăciunul e un prilej de dulce aducere-aminte a bunicului matern, fost deținut politic din prea mult bun-simț, care și-a iubit cei patru nepoți dincolo de omenesc și care prețuia ideea de a fi cu toții. Lui îi datorăm faptul că, în anii aceia cenușii și reci, pentru noi n-a venit niciodată Moș Gerilă, ci Moș Crăciun, neapărat în Ajun, neapărat în persoană, iar noi trebuia să pregătim poezii și cântecele să ne merităm cadourile, cu aceleași emoții pure de fiecare dată, chiar și atunci când ne făcuserăm mărișori. Bunicul meu matern nu ne mai cântă „Bună dimineața la Moș Ajun” și nu ne mai sărută de treizeci și cinci de ani, dar va fi veșnic cu noi în spirit și prin fiicele lui.

Cu siguranță, pentru mine Moș Crăciun există. Este omul acela hain care n-a vrut s-o primească pe Maica Domnului să nască în casă și, aflând că soția lui i-a creat un culcuș în iesle, i-a tăiat brațele; creșterea lor spectaculoasă înapoi a fost miracolul care l-a schimbat pe vecie și l-a făcut să aducă bucurii tuturor oamenilor în fiecare an. Bunica mea maternă mi-a povestit legenda, tot în ani cenușii și reci, cu toate că educația religioasă de orice fel era cu desăvârșire interzisă. Doamne, câte ar mai povesti și câtă atât de necesară înțelepciune aș mai primi dacă nu s-ar fi mutat lângă bunicul acum nouăsprezece ani, cu buzele roșii și cu fulgi de zăpadă pe giulgiu...

Am împodobit întotdeauna bradul în Ajun, nu mai devreme, nici mai târziu. Îl împodobeam, împreună cu fratele meu, în acel '89 teribil; se lăsase și atunci liniștea cuvenită care transcende firescul și, după anunțuri gâfâite la radio despre cum se trage în Piața Universității și cum teroriștii au otrăvit apa în cine știe ce oraș, a răsunat deodată Madrigalul... A fost primul colind pe care l-am auzit venit din eter și am plâns prima dată de Crăciun...

De atunci, în fiecare an, atunci când agăț globurile, neapărat în seara de Ajun, ascult musai colindele Madrigalului; mai întâi de pe casetă audio, apoi de pe CD, acum de pe Spotify. Și voi continua să fac asta an de an, atâta timp cât bunul Dumnezeu ne va îngădui să fim cu toții, ca o mulțumire și ca o reverență în fața Lui; eu știu că sărbătorim Nașterea Domnului, cel care va lua asupra Lui toate greșelile și toată durerea lumii, din dragoste nețărmurită pentru ea. 

Rudolph poate paște liniștit mai departe pe pajiștile din Laponia...

Sărbători fericite, numaidecât alături de cei dragi!