Lumea mea

Mă aflam zilele trecute în Râşnov. Văzusem cetatea de vreo trei ori. Voiam să văd oraşul, care, ca toate oraşele transilvănene, şi-a păstrat centrul medieval. Era un fel de sărbătoare acolo, care mă făcea să mă simt neconfortabil. Nişte boxe enorme care revărsau false acorduri populare printre nenumărate tarabe cu roşii şi pepeni, aşezate în faţa caselor din care cele mai tinere au mai mult de un secol. Erau terase unde stăteau tineri ebriecioşi şi veseli. Văzuserăm centrul. Îmi doream de mult, n-a fost cea mai bună ocazie, dar fie şi aşa, îmi împlinisem dorinţa. Ne întorceam la maşină. De nicăieri, lângă noi s-au iţit două tinere care, într-o engleză foarte subţire, ne-au întrebat de unde se poate lua autobuzul spre Braşov. Nu ştiam. Ne-am oferit să le ducem noi. S-au luminat, îngrijorându-se doar, din prea mult bun simţ, de posibilitatea de a deranja. N-au deranjat, dimpotrivă. Am aflat că erau din Sankt Petersburg, că au plecat cu rucsacul în spate prin România, că erau aici de t

...un bun exerciţiu, fără îndoială, este să-ţi testezi dragostea de ea. Să treci voit printr-o situaţie de limită. Odată ieşit de acolo, eşti purificat. Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net. Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat. Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc de