Când viaţa ţi se pare anostă...
...un bun exerciţiu, fără îndoială, este să-ţi testezi dragostea de ea. Să treci voit printr-o situaţie de limită. Odată ieşit de acolo, eşti purificat.
Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net.
Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat.
Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc despre experienţă, fălindu-se în faţa prietenilor, multă vreme după aceea, nu trec prin ceea ce ţi-e dat să trăieşti trecând prin "Şapte scări". Pentru că bungee jumping se face, cel puţin teoretic, în condiţii de siguranţă. Primeşti garanţii pentru asta. Prin canion nu te protejează nimeni, nu-ţi garantează nimeni nimic, ba mai mult, eşti sfătuit, printr-un indicator care absolvă lumea din jur de orice responsabilitate, să-l eviţi, că e impracticabil. Iar când eşti numai tu pe scările metalice care se mai şi mişcă, când vuiesc cascadele Şipoaiei pe lângă tine, când în jurul tău nu vezi decât pereţi grozavi de stâncă şi, undeva sus, departe, doar cerul, te simţi foarte singur. Ai, la propriu, viaţa în mâini. E atât de uşor, oricând, să-i dai drumul.
La capătul celei mai înalte dintre scări, care mai e şi verticală, mai are şi câte o treaptă lipsă, alături de apa care se prăbuşeşte în hăul de sub tine de care nu te desparte nimic consistent, mi-a venit să plâng. Urcasem. Izbândisem. Eu, acrofobul fără condiţie fizică, tremurând din toate mădularele.
Şi cred că asta m-a făcut mai bun. Mult mai bun. Şi mult mai fericit.
Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net.
Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat.
Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc despre experienţă, fălindu-se în faţa prietenilor, multă vreme după aceea, nu trec prin ceea ce ţi-e dat să trăieşti trecând prin "Şapte scări". Pentru că bungee jumping se face, cel puţin teoretic, în condiţii de siguranţă. Primeşti garanţii pentru asta. Prin canion nu te protejează nimeni, nu-ţi garantează nimeni nimic, ba mai mult, eşti sfătuit, printr-un indicator care absolvă lumea din jur de orice responsabilitate, să-l eviţi, că e impracticabil. Iar când eşti numai tu pe scările metalice care se mai şi mişcă, când vuiesc cascadele Şipoaiei pe lângă tine, când în jurul tău nu vezi decât pereţi grozavi de stâncă şi, undeva sus, departe, doar cerul, te simţi foarte singur. Ai, la propriu, viaţa în mâini. E atât de uşor, oricând, să-i dai drumul.
La capătul celei mai înalte dintre scări, care mai e şi verticală, mai are şi câte o treaptă lipsă, alături de apa care se prăbuşeşte în hăul de sub tine de care nu te desparte nimic consistent, mi-a venit să plâng. Urcasem. Izbândisem. Eu, acrofobul fără condiţie fizică, tremurând din toate mădularele.
Şi cred că asta m-a făcut mai bun. Mult mai bun. Şi mult mai fericit.
...caci un simplu "Sigur ca poti!" strigat din varful scarilor face cat o mie de ..."judecati normale"...
RăspundețiȘtergereDescrierea m-a dus ceva mai departe de imaginatie. Frumos!
RăspundețiȘtergere