Astăzi e ultima zi...

...în care, la întrebarea, din ce în ce mai deferentă „Câți ani aveți?” mai pot răspunde, cugetând la ce declanșez în mintea interlocutorului: „Cincizeci!” Numărul ăsta rotund va fi înlocuit mâine de incolorul „cincizeci și unu”. 
Anul trecut începusem o numărătoare inversă a zilelor până la propria-mi aniversare și recunosc că eram copleșit de emoție și de teamă. Urma să încetez în mod oficial să mai fiu tânăr. Băiețandrul de vreo douăzeci și doi de ani care locuia în mine trebuia să se usuce și să sucombe, lăsând locul unui personaj nou și înțelept, având veleități matusalemice. Colecția mea de muzică rock era de bun simț să fie lăsată să se prăfuiască, alături de cine știe ce cărți pe care le-am savurat în adolescență sau puțin după și pe care le-am păstrat ca pe niște relicve scumpe. Ce mai, se închidea încet, scârțâind prima oară, ușa celei mai frumoase perioade din viață.
Apoi a trecut un an. Estimp, am aflat că, deși un drum pornit la zece seara de acasă și sfârșit la două după amiază pe malul Mării Egee, chiar dacă m-a obosit mult, nu m-a trimis în spital cu perfuzii, ci a fost preambulul unei săptămâni de care m-am putut bucura plenar, poate mai mult decât aș fi făcut-o în urmă cu treizeci de ani. Că, deși am căutat - și am găsit - liniștea muntelui numai bună pentru cufundat într-o carte, în cele trei zile de la Cheile Grădiștei, am fost cuprins de un neastâmpăr normal pentru vârste mult mai tinere. Că, în continuare, părul meu alb se ițește când mă tund, iar apoi abia dacă se ghicește. Tot n-am chelie și nu sunt semne că mi se va lăți fruntea neliniștitor de mult. Că mă pot da jos din pat dimineața cu aceeași dezinvoltură (aproape) ca odinioară și-mi savurez cafeaua fără să-mi amintesc de vreun cardiolog care să mă apostrofeze cu degetul. Că urmăresc, fără să-mi fie rușine, seriale SF pe Netflix și mă prind la fel de mult pe cât ar fi făcut-o dacă platforma ar fi existat în anii '90. Că Stephen King e în continuare capabil să-mi mute nedefinit ora de culcare. Că încă nu fac parte din grupa de vârstă de risc major în pandemia ce pare fără sfârșit. Că mă pot bucura ca un copil de mașina mea cea nouă, pe care m-am decis s-o cumpăr sub un juvenil impuls de moment, fără calcule și fără îngrijorări. Una peste alta, că băiețandrul care locuiește în mine e viu, e imun la trecerea anilor și-mi furnizează în continuare acea frivolitate, demnă de vârste mult mai mici, care mă ajută să trec în ziua următoare și în ziua de după ea, fără să mă gândesc că ar putea fi ultima.
Spiritele noastre nu îmbătrânesc, dragi tineri care ajungeți întâmplător pe blogul meu. Experiențele vieții ne înțelepțesc, trupurile noastre se uzează încet, apar riduri, mai întâi de expresie, apoi mai multe, dar, când vă adresați unei vârstnice cu „mamaie”, să nu uitați vreodată că ce vedeți e doar o mască și că, acolo, înăuntru, dacă reușiți să vă găsiți acel simț, veți vedea o adolescentă. Cu siguranță!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic