Sfârșit de an atipic

 Mărturisesc, fără intenția de a supăra sau de a intriga, că mă despart cu greu de 2022, nu neapărat cel mai surprinzător an al existenței mele consumate deja ('89 nu va putea fi uitat vreodată), dar deloc departe. 

S-au petrecut evenimente care, pe cât de mult mi le doream, pe atât de imposibile păreau. De pildă, am locuit douăzeci și cinci de ani (!!!) într-o garsonieră care a fost, în mic, metafora vieții mele: luminoasă și primitoare la început, s-a degradat treptat, a trebuit reparată de ceva ori, a devenit treptat improprie personalității mele și demnă de ascuns potențialilor musafiri. Am trăit în tot sfertul ăsta de veac și bucurii mari, dar și cele mai marcante perioade depresive; și speranță, dar și disperare în adevăratul sens al cuvântului, și multă, multă anxietate. A început să-mi fie frică de petrecerile dintr-un bloc de garsoniere populat cu oameni teribil de diferiți, de televizoarele date prea tare în noapte, de convorbirile nesfârșite la telefon, la un volum care făcea telefonul inutil, purtate la ore mici de oameni care nu trebuiau să se trezească dimineața să meargă la lucru; apoi a început să-mi fie frică să merg acasă (și să refuz termenul „acasă” ca pe o blasfemie), apoi frica a devenit leitmotiv - de trecerea anilor, de singurătate, de viitor, de lume... Măcar vreo douăzeci de ani de frică - nu teamă, frică. Ce fel de bărbat sunt eu? Unul fricos, desigur. Sau unul excesiv de precaut, de empatic, de lucid. Îmi doream enorm să mă mut, să plec de acolo, să le las pe toate în urmă, și atunci garsoniera mă înconjura cu frică și îmi explica, muțește și perceptiv răspicat, că asta nu se poate.

Dar în 2022 m-am mutat! Închei anul într-un apartament cu trei camere, luminos și curat, aproape identic cu cel în care am crescut și care, vreau din inimă să cred, mă va determina să-l numesc „acasă” fără rezerve, în sfârșit, acum, în pragul senectuții. Și mai vreau să cred, și mă rog pentru asta, că pot lăsa astfel în urmă frica,  tristețile, tot ce m-a împiedicat să mă bucur de viață. O fi acel reset venit la cincizeci și trei de ani și jumătate, pe care l-am așteptat o viață întreagă, dar de care m-am ascuns cu obstinație, fără să știu de ce. Sigur că tinerețea a rămas binișor în urmă, dar asta nu înseamnă că nu pot încă avea destui ani buni în față, poate cei mai buni. Cine știe?... Poate că am ajuns la acel nivel minim de înțelepciune care să-mi permită să accept supus ce nu pot schimba și ceea ce merit.

2022 a fost și anul cu o vacanță de vară frumoasă și așezată în parametri de care eram convins că nu se vor mai întruni niciodată. Un capitol vădit încheiat în 2013, pe care am izbutit, în pofida suferinței, să-l așez pentru totdeauna pe raftul cu amintiri, s-a redeschis, neașteptat, surprinzător, anul ăsta. Un pic prea târziu, scriam eu astă-vară, cu o undă de amărăciune. Nu, aș adăuga eu acum. Sigur că nouă ani nu pot trece peste noi fără urme, dar îmi îngădui să-mi imaginez, din starea euforică în care mă aflu și care încă îmi produce, ea însăși, o anume anxietate, că mă mai pot bucura de destule alte veri în aceiași parametri. 2022 a reușit să mă surprindă o dată în plus și să-mi reamintească de necunoscutele căi ale Domnului.

Micile, dar supărătoarele probleme de sănătate cu care mă confruntam în ultima vreme s-au rezolvat cu dezinvoltură tot în 2022. N-a fost nevoie decât de curajul de a-mi programa niște consultații și de încredere. 

Așa că, în anul pe care l-am început cu un test Covid pozitiv, în care a izbucnit un improbabil, aproape imposibil război în Europa care a adus atâta suferință și atâtea spaime cu temei, eu am simțit, cu profundă recunoștință, că Dumnezeu mă iubește și, că, așa cum spunea Steinhardt, frica e un păcat. Aș da orice, gândindu-mă la cineva din familie ofilită și copleșită de o depresie veche și viguroasă, să pot să o fac să înțeleagă că nu e niciodată nimic pierdut și nici definitiv, că povestea cu anul și ceasul e perfect adevărată, că nu trebuie să disperăm. 

Singurătatea e o stare relativă. Într-adevăr, apartamentul meu cu trei camere e gol,  dar cum aș putea să mă simt singur, eu, ingratul, orbul, când 2022 mi-a amintit atât de limpede că sunt atâția oameni care mă iubesc necondiționat, care mă acceptă așa cum sunt, chit că au mult de acceptat, care știu să mă ridice cu o vorbă minunată atunci când alunec, și, ehei, alunec des... Despre asta a fost anul pe care îl încheiem (ce formulare răsuflată!): despre iubire și speranță. De asta mă despart greu de el...

Iar speranța e aici, acum, cu mine. De aceea, continuând o tradiție începută de ceva vreme și ceva postări, aș vrea, dacă se poate, ca 2023 să nu-mi ia nimic din ce am. Înainte de orice, îmi doresc ceva pe cât de improbabil, pe atât de verosimil, că dorințele din inimă, iată, se împlinesc: părinții mei să fie mai sănătoși și, da, mai tineri. A fost destulă tristețe în jur în ultima vreme să mai pot să mai îndur să fie altfel. Sănătate să fie, inimă bună, credință, fruntea sus!

Să vină 2023! Și mulți alții!