Tempus fugit...

    Am dat azi dimineață peste un DVD filmat într-o călătorie din 2011, una din cele multe și fascinante, pe care le așteptam un an întreg și pentru cheltuielile cărora eram în stare să muncesc în brânci, oricât. Fuseserăm atunci pe Valea Oltului, văzuserăm misteriosul Turn Spart și casa lui Anton Pann, pitită printre blocurile anodine din Râmnicu Vâlcea. Pășiserăm și pe urma romanilor din Castrul Arutela Bolivari, ale cărui pietre continuă să șoptească celor ce știu să asculte și printre trovanții din Costești, pe care nu exagerez când spun că îi simțeam vii; zăriserăm icoana Mântuitorului luminată aproape miraculos doar de o rază furișată prin deschiderea unei grote de legendă din perimetrul Mănăstirii Turnu. Plutiserăm pe Transalpina, fiind încântați, în seara aceleiași zile lipsite de temporalitate, de ce frumos era pusă în valoare Alba Carolina și, Doamne, ce monumentală este biserica în care s-au cununat Regele Ferdinand și prețioasa Regină Maria. În seara următoare, aproape dansam noaptea pe străzile Clujului pe care ploua cu voluptate, bucurându-ne de aerul curat și făcându-i reverențe lui Matias... 

   Veneam acasă și, cu pasiune imensă, cu bucurie strălucitoare și cu tenacitate mă apucam să editez filmările, retrăind momentele și rămânând uimit cum, creând coloană sonoră (fără drepturi de autor, dar cine afla?...) piesele se așezau singure pe imagine, sporind emoția și rezultând, în final, ceva cvasiezoteric. Nu e deloc de mirare că, revăzând DVD-ul după mai bine de zece ani, în pofida rezoluției de neacceptat în lumea 4K apărută între timp, m-am felicitat, lipsit de orice modestie, dar și de orice audiență, pentru minunea de documentar artistic care a rezistat vremii. 

    El a rezistat, eu nu neapărat, și scriu asta cu amărăciune. Întâmplarea face că m-am întors, acum câteva zile, dintr-o călătorie de aceeași anvergură, în aceeași formație, după un hiatus care îmi alungase orice speranță. Nu cu GPS-ul care n-avea nicio emoție în a ne ghida pe sens interzis, ci cu Waze, menit să elimine virtualmente orice pericol de pe șosea. Nu cu Loganul în care am asudat până la mumificare, ci cu mașina mea cea tânără și teribil de tehnologizată, pe care aproape că ajung s-o suspectez de personalitate proprie. Nu cu aparatul foto într-o mână și camera video în cealaltă, ci doar cu smartphone-ul care le face pe toate. N-am crezut că voi revedea vreodată Alba Carolina, căci e la o distanță destul de prohibitivă, și totuși... Roșia Montană rămânea în amintire ca o poveste aproape neverosimilă, imprimată pe disc pe o piesă a lui James Newton Howard, dar, da, i-am atins din nou pereții pe care să devină pulbere nu peste multă vreme. Mai mult, am vizitat Galeriile Romane de unde se extrăgea aurul cu dalta, acolo unde Fefeleaga și Bator pot fi după orice colț, cărând încă prețiosul minereu (câtă lume știe de un asemenea obiectiv turistic? Nu se mai întâmplă nimic acolo. Nimic!). Am ajuns din nou, în mod cu totul nesperat, în inima Munților Orăștiei, să mă conving că Sarmizegetusa Regia chiar există, n-a fost doar un joc de lumini morganatic într-o după-amiază dintr-o vară de mult trecută.

   Însă, vai, ce oroare! Nu numai tehnologia s-a schimbat într-o țară înțepenită și în continuare tributară corupției, ci și eu, și deloc într-o direcție fastă. Dincolo de afecțiunile locomotorii pe care le-au adus anii și trupul prea greu, am decelat o uzură a sufletului, gravă tare, care mi-a interzis să mă bucur plenar, să mă contopesc cu locul și timpul, să mă bucur cu fiecare fibră, cu fiecare por, așa cum făceam atunci și cum credeam că va fi veșnic. M-am pomenit uscat, plin de neastâmpăr, deloc juvenil, de o nerăbdare bolnăvicioasă și inutilă, departe de emoții frumoase și dătătoare de legende peste vreme. Și m-am căutat, teribil m-am căutat pe mine, cel de acum zece, unsprezece, paisprezece ani... Nu mai sunt. Pe atunci, „Memento mori” era doar o poezie eminesciană... 

    Sigur că mă bucur enorm că am fost în vacanță și în 2022, cum făceam în 2011. Sunt departe de a-mi propune să fiu cârcotaș. Dar am avut, cred că pentru prima oară cu asemenea anvergură, revelația limpede a faptului că există anumite momente în viață pentru orice. Dacă le lași să treacă inutil, ele nu se mai întorc. Dacă încerci să le resuscitezi, e iluzoriu, devin o piesă de teatru în care joci caricatural rolul principal al unui om de o cu totul altă vârstă. Natura știe cel mai bine. Tempus fugit irreparabile.

    De aceea, rămân credincios ideii că e bine să ne bucurăm de ce avem la anii pe care îi avem. Dacă amânăm, dacă îi irosim, poate deveni imposibil, dacă nu grotesc...

Alba Carolina, noaptea