Revoluția mea
Sunt student în anul întâi. Nici pe departe la facultatea pe care mi-am dorit-o, dar nu mai contează. Simplul fapt că sunt student îmi conferă un statut invidiat de nouă tineri din zece. Îmi impun să cred în karma. E decembrie '89, a început iarna și, în Iași, iernile sunt aspre. Bate un crivăț uscat, iar în camera de cămin căldură nu-i decât de la noi, cei patru tineri înghesuiți acolo. Uneori, mai vin și colege, dar nu stau mult; au buletinele lăsate jos, la portar și ar putea avea probleme dacă întârzie prea mult în cămin de băieți. E frig și am prins o viroză care nu vrea deloc să mă lase. M-am dus la un moment dat la cabinetul medical al campusului, dar doctorița de acolo m-a îndemnat, plictisită, să-mi duc boala pe picioare, cum face și ea. Oricum, adaugă, n-are ce să-mi dea. Noroc de surorile bunicii mele, care au găsit pe cineva să-mi facă Polidin, medicamentul-minune care nu se dezminte. Pe de altă parte, sunt pus de serviciu la ușa căminului și-i un curent năpraznic acolo. Viroza se întoarce, prompt, și-i râde Polidinului în nas.
Sunt în practică industrială, pentru că anul întâi l-am făcut la chimie tehnologică; migrarea către cariera didactică s-a făcut ulterior, cu emoții și examene de diferență. Deocamdată, suntem programați pentru schimbul de noapte la hala de microproducție de pe lângă facultate. Facem fire de plastic pentru pescuit, pe care le și bobinăm. În fiecare noapte ne apucă pe toți o foame năpraznică, pe care n-avem cu ce să ne-o ostoim, apoi o moțăială pe furate. Spre trei dimineața, tovarășul maistru ne lasă să plecăm. E un om de treabă și asta îmi dă curaj pentru un plan care începe să devină obsesie: urmează vineri, 15 decembrie, mai avem de bobinat sâmbătă, luni și marți noaptea, apoi vine vacanța. Cu mine sau fără mine, hala de microproducție își va îndeplini planul cincinal; sunt în continuare răcit și vreau să plec acasă, să mă facă mama bine, ca întotdeauna. Fără ea, voi boli veșnic. Așa că trebuie să-l fac pe tovarășul maistru să coopereze. Vremuri disperate, măsuri așijderea.
E musai să fac rost de o sticlă de șampanie și asta e greu; doar alimentara „Unic” din Piața Unirii are asemenea delicatese. Așa că, deși s-a înnoptat și Iașiul e, ca în fiecare noapte, în beznă, mă urc în tramvai și mă pregătesc să mă dau jos la destinație. Doar că se întâmplă ceva ciudat: tramvaiul nu oprește, trece în viteză prin stație. Un murmur surd străbate culoarul și nu-mi e frică, sunt prea uimit să mai am alte trăiri.
Mă dau jos, totuși, la stația următoare, în Fundație și-o iau, bâjbâind, pe strada Lăpușneanu. Ajung și întrezăresc, în obscuritate, mai multe mașini de pompieri masate în scuar, cu scări foarte lungi îndreptate către Hotelul Unirea. Tot nu-mi e frică, nu știu de ce. Nu înțeleg prea multe. Poate de aceea.
Aflu, întors în campus, de la colegul de cameră student la Mecanică, un băiat discret și fin, că urmează să se întâmple ceva și că trebuie să ieșim din camere la 8 seara. Nu se știe ce. Nu se întâmplă nimic; ne-au stins lumina și manifestația, că asta se punea la cale, n-a mai avut loc. A fost simplu și eficient.
Tovarășul maistru colaborează. Am știut că e de treabă. Mi-ar plăcea să-i știu măcar numele, să-i pot mulțumi, dacă o mai trăi. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. La trei dimineața, ne întoarcem în camere, eu îmi iau sacoșele numeroase și grele, cu borcane goale și rufe murdare și plec, pe jos, pe Splaiul Bahluiului, spre gară. La un moment dat îmi îngheață și gândurile, nu numai picioarele: în beznă, taman lângă mine, sforăie un cal. N-am luat-o la fugă, n-aveam cum, aveam prea multe bagaje, dar nici n-am stat să mi se deszbârlească părul. Aveam de prins un tren acasă.
Ajung în gară transpirat peste așteptări. Văd o țâșnitoare din care abia susura un fir de apă printr-un crater de gheață. În timp ce beau, mă gândesc că nu e deloc bine ce fac, ducând pe picioare o viroză care pare veșnică. Nu-mi pasă, îmi zic. Ajung acasă și acolo... pot să și mor, na. Mă urc în tren și nu-mi scot căciula din cap. Cu siguranță, părul stă în neorânduială și nu-i frumos. Mai bine să par needucat.
M-am trezit târziu, după amiază, acasă, în patul meu, perfect sănătos. Miracolele există. E sâmbătă, 16 decembrie. Sunt cu mama și fratele meu, care va face cincisprezece ani în aprilie. Tata e în spital, a suferit o intervenție chirurgicală despre care nu primesc detalii. Dar sunt acasă și nu se mai poate întâmpla nimic rău.
Orăşelul e plin de șoapte. Mă întâlnesc cu un coleg de liceu, cu ochi strălucitori, care îmi strânge mâna și mă întreabă, plin de speranță, dorindu-și confirmarea de la mine, nu știu de ce: „De data asta se întâmplă, nu-i așa? N-are cum să nu se întâmple, nu?” „Trebuie să se întâmple!” zic eu, chiar dacă nu-mi puteam imagina un asemenea curs al istoriei. Nimeni nu putea. Și toți vorbeam mai mult din priviri. Frică și un licăr timid de speranță.
E joi, 21 decembrie 1989. Mama pregătește masa și, din puținul din frigider, trebuie să-i ducă și tatei, la spital, să nu moară de foame. Fratele meu e la o coadă la ceva, orice, iar eu calc cearșafuri spălate la mașina neautomată. E dimineață și, totuși, la televizor, e programată o emisie ieșită din comun. Tovarășul Nicolae Ceaușescu se adresează poporului din balconul C.C. Golanii din Timișoara trebuie cumințiți și izolați, cei care au supraviețuit și a căror cenușă nu s-a scurs în canalizare. Muncitorii sunt de partea lui, știe el bine, iar discursul va fi înălțător. Numai că, deși nu se așteaptă nimeni, se întâmplă ceva. Pun fierul de călcat alături și o strig pe mama. Conducătorul iubit tresare, înțepenește cu mâna dreaptă sus, nu înțelege. Imaginea tremură, apoi dispare. Defecțiune tehnică. La remediere, eroul pare mai stăpân pe el, promite creșteri salariale și dispare într-o oarecare grabă. Dar o să fie, de data asta? Trebuie să fie, cădem noi de acord. Cu infinite rețineri.
Mai trece o zi. E după-amiaza zilei de 22. Mama e la spital, la tata. Ne bate la ușă băiatul vecinilor: să deschidem televizorul, că vom vedea ceva frumos. Avem două televizoare: unul color, luat după o așteptare pe listă de patru ani, iar celălalt cu lămpi, mai vechi ca mine, și eu am douăzeci de ani. Decidem să-l deschidem, în mod excepțional, pe cel color. Uite-l pe bărbatul acela destul de tânăr, de-a dreptul exoftalmic, de lângă Caramitru. E Mircea Dinescu, poetul, aflăm noi. Acum lucrează. Uite-l și pe Sergiu Nicolaescu! Și crainicii de la știri, fără morgă! Se întâmplă! Chiar se întâmplă! Fratele meu și cu mine ne îmbrățișăm și țopăim ca apucații. Nu plângem, sunt prea multe emoții de prea multe feluri și nu știm să reacționăm.
Așa a început Revoluția mea. Țin minte că, a doua zi, au adus portocale și s-a format ditai coada, conform reflexelor condiționate ale tuturora, dar mi-am zis că aceea e ultima coadă la care mai stau vreodată. Și mi-a ieșit.
Sunt treizeci de ani de atunci. Viața nu mi-a curs pe făgașul dorit decât cu multe eforturi și cu și mai multe renunțări. De-ar fi s-o iau de la capăt, mi-aș trăi-o cu totul altfel și, cred, prin asta nu sunt deloc original. Dar e o atât de mare diferență între jurnalul meu de licean, care stă pitit printr-un sertar al părinților mei și blogul de față, că pentru nimic în lume nu m-aș mai întoarce în lagărul cenușiu și înfiorător de rece în care mi-am petrecut primii douăzeci de ani, în frică și pe întuneric.
Cine știe? Dacă miracole se întâmplă, poate următorii mei treizeci de ani vor fi cei mai buni.
Sunt în practică industrială, pentru că anul întâi l-am făcut la chimie tehnologică; migrarea către cariera didactică s-a făcut ulterior, cu emoții și examene de diferență. Deocamdată, suntem programați pentru schimbul de noapte la hala de microproducție de pe lângă facultate. Facem fire de plastic pentru pescuit, pe care le și bobinăm. În fiecare noapte ne apucă pe toți o foame năpraznică, pe care n-avem cu ce să ne-o ostoim, apoi o moțăială pe furate. Spre trei dimineața, tovarășul maistru ne lasă să plecăm. E un om de treabă și asta îmi dă curaj pentru un plan care începe să devină obsesie: urmează vineri, 15 decembrie, mai avem de bobinat sâmbătă, luni și marți noaptea, apoi vine vacanța. Cu mine sau fără mine, hala de microproducție își va îndeplini planul cincinal; sunt în continuare răcit și vreau să plec acasă, să mă facă mama bine, ca întotdeauna. Fără ea, voi boli veșnic. Așa că trebuie să-l fac pe tovarășul maistru să coopereze. Vremuri disperate, măsuri așijderea.
E musai să fac rost de o sticlă de șampanie și asta e greu; doar alimentara „Unic” din Piața Unirii are asemenea delicatese. Așa că, deși s-a înnoptat și Iașiul e, ca în fiecare noapte, în beznă, mă urc în tramvai și mă pregătesc să mă dau jos la destinație. Doar că se întâmplă ceva ciudat: tramvaiul nu oprește, trece în viteză prin stație. Un murmur surd străbate culoarul și nu-mi e frică, sunt prea uimit să mai am alte trăiri.
Mă dau jos, totuși, la stația următoare, în Fundație și-o iau, bâjbâind, pe strada Lăpușneanu. Ajung și întrezăresc, în obscuritate, mai multe mașini de pompieri masate în scuar, cu scări foarte lungi îndreptate către Hotelul Unirea. Tot nu-mi e frică, nu știu de ce. Nu înțeleg prea multe. Poate de aceea.
Aflu, întors în campus, de la colegul de cameră student la Mecanică, un băiat discret și fin, că urmează să se întâmple ceva și că trebuie să ieșim din camere la 8 seara. Nu se știe ce. Nu se întâmplă nimic; ne-au stins lumina și manifestația, că asta se punea la cale, n-a mai avut loc. A fost simplu și eficient.
Tovarășul maistru colaborează. Am știut că e de treabă. Mi-ar plăcea să-i știu măcar numele, să-i pot mulțumi, dacă o mai trăi. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. La trei dimineața, ne întoarcem în camere, eu îmi iau sacoșele numeroase și grele, cu borcane goale și rufe murdare și plec, pe jos, pe Splaiul Bahluiului, spre gară. La un moment dat îmi îngheață și gândurile, nu numai picioarele: în beznă, taman lângă mine, sforăie un cal. N-am luat-o la fugă, n-aveam cum, aveam prea multe bagaje, dar nici n-am stat să mi se deszbârlească părul. Aveam de prins un tren acasă.
Ajung în gară transpirat peste așteptări. Văd o țâșnitoare din care abia susura un fir de apă printr-un crater de gheață. În timp ce beau, mă gândesc că nu e deloc bine ce fac, ducând pe picioare o viroză care pare veșnică. Nu-mi pasă, îmi zic. Ajung acasă și acolo... pot să și mor, na. Mă urc în tren și nu-mi scot căciula din cap. Cu siguranță, părul stă în neorânduială și nu-i frumos. Mai bine să par needucat.
M-am trezit târziu, după amiază, acasă, în patul meu, perfect sănătos. Miracolele există. E sâmbătă, 16 decembrie. Sunt cu mama și fratele meu, care va face cincisprezece ani în aprilie. Tata e în spital, a suferit o intervenție chirurgicală despre care nu primesc detalii. Dar sunt acasă și nu se mai poate întâmpla nimic rău.
Orăşelul e plin de șoapte. Mă întâlnesc cu un coleg de liceu, cu ochi strălucitori, care îmi strânge mâna și mă întreabă, plin de speranță, dorindu-și confirmarea de la mine, nu știu de ce: „De data asta se întâmplă, nu-i așa? N-are cum să nu se întâmple, nu?” „Trebuie să se întâmple!” zic eu, chiar dacă nu-mi puteam imagina un asemenea curs al istoriei. Nimeni nu putea. Și toți vorbeam mai mult din priviri. Frică și un licăr timid de speranță.
E joi, 21 decembrie 1989. Mama pregătește masa și, din puținul din frigider, trebuie să-i ducă și tatei, la spital, să nu moară de foame. Fratele meu e la o coadă la ceva, orice, iar eu calc cearșafuri spălate la mașina neautomată. E dimineață și, totuși, la televizor, e programată o emisie ieșită din comun. Tovarășul Nicolae Ceaușescu se adresează poporului din balconul C.C. Golanii din Timișoara trebuie cumințiți și izolați, cei care au supraviețuit și a căror cenușă nu s-a scurs în canalizare. Muncitorii sunt de partea lui, știe el bine, iar discursul va fi înălțător. Numai că, deși nu se așteaptă nimeni, se întâmplă ceva. Pun fierul de călcat alături și o strig pe mama. Conducătorul iubit tresare, înțepenește cu mâna dreaptă sus, nu înțelege. Imaginea tremură, apoi dispare. Defecțiune tehnică. La remediere, eroul pare mai stăpân pe el, promite creșteri salariale și dispare într-o oarecare grabă. Dar o să fie, de data asta? Trebuie să fie, cădem noi de acord. Cu infinite rețineri.
Mai trece o zi. E după-amiaza zilei de 22. Mama e la spital, la tata. Ne bate la ușă băiatul vecinilor: să deschidem televizorul, că vom vedea ceva frumos. Avem două televizoare: unul color, luat după o așteptare pe listă de patru ani, iar celălalt cu lămpi, mai vechi ca mine, și eu am douăzeci de ani. Decidem să-l deschidem, în mod excepțional, pe cel color. Uite-l pe bărbatul acela destul de tânăr, de-a dreptul exoftalmic, de lângă Caramitru. E Mircea Dinescu, poetul, aflăm noi. Acum lucrează. Uite-l și pe Sergiu Nicolaescu! Și crainicii de la știri, fără morgă! Se întâmplă! Chiar se întâmplă! Fratele meu și cu mine ne îmbrățișăm și țopăim ca apucații. Nu plângem, sunt prea multe emoții de prea multe feluri și nu știm să reacționăm.
Așa a început Revoluția mea. Țin minte că, a doua zi, au adus portocale și s-a format ditai coada, conform reflexelor condiționate ale tuturora, dar mi-am zis că aceea e ultima coadă la care mai stau vreodată. Și mi-a ieșit.
Sunt treizeci de ani de atunci. Viața nu mi-a curs pe făgașul dorit decât cu multe eforturi și cu și mai multe renunțări. De-ar fi s-o iau de la capăt, mi-aș trăi-o cu totul altfel și, cred, prin asta nu sunt deloc original. Dar e o atât de mare diferență între jurnalul meu de licean, care stă pitit printr-un sertar al părinților mei și blogul de față, că pentru nimic în lume nu m-aș mai întoarce în lagărul cenușiu și înfiorător de rece în care mi-am petrecut primii douăzeci de ani, în frică și pe întuneric.
Cine știe? Dacă miracole se întâmplă, poate următorii mei treizeci de ani vor fi cei mai buni.
Comentarii
Trimiteți un comentariu