Treceți la conținutul principal

Postări

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în 2007. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de ce…
Postări recente

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

...and counting...

Nu știu ce ar trebui să scriu azi aici. Dar când se îngânau ziua cu noaptea, un gând îmi spunea că ar trebui să scriu ceva. Peste ani, recitindu-mi gândurile, poate va conta, la fel ca postarea de la finele lui 2008. Mult de atunci... Anii trec incredibil de repede. Asta e o primă platitudine a postării și sunt conștient de ea, dar îmi dau seama că, dacă de la o vreme un nou an nu mai înseamnă o bucurie, ci un regret îndreptat către un an vechi care nu se va mai întoarce, revelioanele am sentimentul că se îndesesc. Citeam pe undeva că 2016 a fost, dacă nu cel mai rău an, atunci măcar ocupă un loc de frunte în listă. Europa s-a divizat, s-a colorat și e zguduită din ce în ce mai des, Trump a câștigat alegerile și mulți, mulți oameni valoroși și frumoși au plecat către zări albastre. Bașca PSD-ul, care a câștigat alegerile. Sfârșitul anului a găsit o lume bulversată și ciudată. Dar eu vin și zic că, pentru mine, a fost un an memorabil. În toate sensurile. Am avut emoții noi, intense și…

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Autobuz

Dacă mă întreabă cineva ce anotimp prefer cel mai puțin, am să-i răspund, fără ezitare, că vara. O fi anotimpul vacanțelor, dar e îngrozitor de cald, e gălăgie, sunt insecte, se revarsă tot românul din blocuri pe sub balcoane și pe terase, vin stranierii, se umple țara de Mario și de Andrea (e-a pronunțat în hiat, firește), accidentele pe șosele sunt mai multe și mai hidoase. Unde mai pui că, pentru mine, în ultimele veri, zilele frumoase au devenit mai degrabă inutile. Și nu pot să dorm, vorba unei vedete autohtone care mi-a saturat auzul în alte veri. Ca să zic așa, nu am somn.
Am dormit subțire și în noaptea care a trecut, iar, într-o perioadă de suspendare între somn și veghe, am avut, totuși, un vis special. Se făcea că eram șofer de autobuz, fiind conștient de faptul că autobuzul e al meu. Se perindau prin el tot felul de cunoscuți, de rude, de prieteni. Nicio figură nouă. Ar fi trebuit să mă simt tare bine; eram stăpân pe soarta tuturor celor importanți din viața mea. Mi-i pute…

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Viață

Zori. Cafea. Timp. Oameni. Probleme. Probleme. Probleme. Catedră. Bucurie. Gingășie. Nervi. Probleme. Satisfacție. Insatisfacție. Tristețe. Recunoaștere. Ignoranță. Ingratitudine. Probleme. Dureri. Râs. Râs ipocrit. Râs sănătos. Râs isteric. Plâns. Plâns sfâșietor. Jos. Sus. Zâmbet.
  Praf. Curățenie. Praf. Praf. Praf. Timp. Fugă. Dureri. Tensiune. Relaxare. Probleme. Probleme. Probleme. Speranță. Prieteni. Neprieteni. Umbre. Trecători. Părinți. Suferință, boală. Stoicism. Speranță. Rugăciuni. Cădere. Cățărare. Montagne russe. Țipăt. Sus.
  Drăgălășenie. Frumusețe. Mitocănie. Indiferență. Brutalitate. Legi. Ordonanțe de urgență. Birocrație. Speranță. Viitor. Accidente. Așteptări. Așteptări. De la capăt. Ba nu. Ba da. Minunat. Oribil. Trist.
  Muzică. Zgomot. Zgomot. Zgomot. Vecini. Răbufniri. Căști. Izolare. Fugă. Bocanci. Amenințări. Pericol. Angoase. Zgomot.
  Amintiri. Antichități. Fotografii. Nostalgii. Melancolie. Depresie. Zâmbet.
  Înger. Demoni. Demoni. Demoni. Jos. Sus. Jos…