sâmbătă, 11 februarie 2017

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele.
Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea de acolo jucării cum la noi nu se vedeau.
Când fratele meu a devenit suficient de mare să ne putem despărți de el peste zi, dar încă suficient de mic să nu-l lăsăm singur, tot în grija vecinilor noștri rămânea. Le mânca ciorba de sfeclă cu voracitate, iar „bunica”, mama doamnei, se amuza cu toată bunătatea lumii.
Când T., fetița mijlocie, a mai crescut, m-a rugat pe mine s-o însoțesc pe drumul spre școală. Cred că eram prea mici să-mi pot aduce aminte detalii fine din perioada aceea, de altfel destul de scurtă, dar, cu siguranță, și pentru mine, și pentru ea era ceva absolut natural. Crescuserăm cumva împreună și eram cumva frați.
În studenție, am petrecut o sesiune de toamnă împreună. Buna mea gazdă s-a învoit s-o primească și pe T., în camera de trecere. Și, din câte îmi amintesc, a fost o sesiune senină, liniștită, fără crispări, fără îngrijorări.Căci așa era T. . O persoană care n-ar fi deranjat pe nimeni, care aducea calm și seninătate și a cărei prezență îți făcea bine.
Studenția s-a terminat apoi. T. s-a măritat cu un băiat la fel de liniștit, cu un umor special și cu un soi de înțelepciune mai vârstnică decât el. Au rămas să locuiască vizavi de părinții mei. Și cum nici pe mine karma nu m-a dus prea departe, m-am bucurat atâția ani să-i văd acolo, cuminți, discreți, simpatici. Mereu acolo. Era bine. A fost bine. Acel bine pe care numai „acasă” ți-l poate dărui.
De la o vreme, ori de câte ori îi întâlneam, aveam sentimentul că vor să se ascundă, să se îndepărteze. Sunt foarte sensibil la reacțiile celor din jur și am fost nedumerit, apoi m-am întrebat cu ce i-oi fi supărat. Apoi T. a început să arate altfel. Apoi am aflat, de la altcineva, că are cancer. Apoi și-a pierdut părul, și-a pierdut sprâncenele, și-a pierdut seninătatea și a început să lupte. Abia trecuse de 40, era singura cale. Și a luptat. A stat prin spitale, și aici, și aiurea. Între timp, se întorcea la serviciu. Primea un ajutor de boală, nesemnificativ, pe care i-l ridica mama, căci probabil se temea de întrebările poștăriței. Și, la întrebarea mea chircită „Ce faceți?”, și ea, și S., soțul, răspundeau totdeauna, egal: „Bine”.
De azi-noapte, T., vecina noastră, prietena mea, sora mea, nu mai este. Lupta s-a sfârșit. Iar eu plâng de ciudă că, iarăși, întrebările care mă chinuiesc în răstimpuri vor rămâne fără răspuns...

marți, 3 ianuarie 2017

...and counting...

Nu știu ce ar trebui să scriu azi aici. Dar când se îngânau ziua cu noaptea, un gând îmi spunea că ar trebui să scriu ceva. Peste ani, recitindu-mi gândurile, poate va conta, la fel ca postarea de la finele lui 2008. Mult de atunci...
Anii trec incredibil de repede. Asta e o primă platitudine a postării și sunt conștient de ea, dar îmi dau seama că, dacă de la o vreme un nou an nu mai înseamnă o bucurie, ci un regret îndreptat către un an vechi care nu se va mai întoarce, revelioanele am sentimentul că se îndesesc.
Citeam pe undeva că 2016 a fost, dacă nu cel mai rău an, atunci măcar ocupă un loc de frunte în listă. Europa s-a divizat, s-a colorat și e zguduită din ce în ce mai des, Trump a câștigat alegerile și mulți, mulți oameni valoroși și frumoși au plecat către zări albastre. Bașca PSD-ul, care a câștigat alegerile. Sfârșitul anului a găsit o lume bulversată și ciudată.
Dar eu vin și zic că, pentru mine, a fost un an memorabil. În toate sensurile. Am avut emoții noi, intense și abundente. Nu neapărat pozitive, dar care au însemnat experiențe care m-au îmbogățit, sau, cel puțin, așa prefer eu să-mi spun. Am fost director de școală cu mofturi și ifose vreme de opt luni ale anului tocmai încheiat și n-a fost deloc frumos. N-a fost nici bine. A fost sumbru și apăsător. Relații complicate, întortochiate. Acum un an, pe vremea asta, mă gândeam cu tristețe și teamă că mai am nouă luni de suplicii. Iar tristețea și teama s-au justificat. Până la capăt. Și mi-am revizuit încă o dată lista prietenilor. Și pe cea a falșilor prieteni. Mai mică prima, mult prea mare a doua...
În schimb, am reușit să realizez, tot în 2016, lucruri pe care nu le credeam posibile. Am văzut, pe dinăuntru, orologiul turnului Palatului Culturii din Iași (vezi postarea anterioară). Am fost la un concert Jean-Michel Jarre, idolul adolescenței mele. Drept e că am crezut de vreo câteva ori că nu mai ajung la Cluj, la Polivalentă, sau că nu mă mai întorc acasă. Dar iată-mă-s, și e o bucățică de an pe care o trec pe lista bucuriilor surprinzătoare. 
Am asistat la evoluția Filarmonicii din Bacău în Onești. Același dirijor menționat într-o altă postare, Cristian Lupeș, localnic la origine și iubitor al orașului natal a adus-o și de astă dată, într-un concert de Crăciun, cu piese bine alese și corect interpretate, care să le placă și rafinorilor de pe aici, cum obișnuiesc eu să spun cu toată răutatea și-mi mai și place de mine când fac asta. Drept e că ideea de a cânta Rapsodia Română nr. 1 a lui Enescu pe scena unui cinematograf  a fost năstrușnică, în condițiile în care orchestra a sunat ca fanfara din parc, dar acustica deficitară a sălii a fost de vină, evident. Și, Doamne, Gabriela Iștoc e o soprană minunată, oricum ai aborda subiectul. 
Mi-am dus, astă-vară, părinții la Balvanyos. Sunt acolo izvoare tămăduitoare de care ei au atâta nevoie. Apoi peisajele, aerul, telefonul meu dat pe modul avion mai tot timpul... N-o fi fost mare lucru și nu s-au petrecut miracole, ce-i drept, dar pentru mine e o altă realizare; nu credeam să mă lase școala să plec vreun pic.Până la urmă, și ăsta a fost un mic miracol.
Am început să mă vindec de tot răul acumulat în ultima vreme. Am intrat, în sfârșit, în convalescență. Am început să mă liniștesc, să mă echilibrez. Să mă uit înapoi nu cu durere sau melancolie, ci zâmbind sardonic. Și cred că am învățat să nu mai trăiesc în trecut. Îmi e, încă, un pic dor de... cafeaua de duminică după-amiază, dar o să-mi treacă și asta curând. Promit.
Mai sunt câteva lucruri cu adevărat faste pe care le-am bifat, dar prefer să fiu discret, căci, cine știe, o ajunge cineva accidental și pe blogul meu și le-o citi, și cine știe ce impresie îi las...
Categoric și în concluzie, 2016 a fost unul dintre cei mai ciudați ani și pentru mine. Extreme. Extaz și disperare. Dar cred că sunt mai puternic și că am învățat multe. Bizareriile își au rostul lor, fără îndoială. 
Cel mai important lucru e, de departe, faptul că, atunci când ne-am adunat de Sărbători, n-a lipsit nimeni de la numărătoare. N-a mai contat nimic altceva. Iar masa de Crăciun, așa cum o pregătește mama, nu poate fi înlocuită de nimic.
Ei, uite, paragrafului de mai sus îmi doresc să pot să-i dau copy-paste în postarea mea de la anul, fix din aceeași perioadă. Adică acuși, cu voia Domnului. Și nu îndrăznesc să cer mai mult...

duminică, 28 august 2016

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam atunci, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ.
Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare.
Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, exact lângă impresionanta clădire neogotică a Palatului vor răsări construcții de sticlă, birouri, malluri și parcări, era prea mult. Palatul, mi-am spus, nu e cel de la Versailles și nu are nevoie de scări și nici de fântâni arteziene. Era Palatul Culturii din Iași, unic și prin peisajul dezolant din spate, și așa trebuia să rămână. Melancolii.
Ei bine, la ani buni după isprăvirea construirii complexului din vale, au reușit, în sfârșit, să renoveze și Palatul. Au făcut treabă bună; e de remarcat grija și minuțiozitatea de care au dat dovadă la fiecare stucatură (și, slavă Domnului, sunt multe!), la fiecare statuie, la refacerea modelelor alambicate ale podelelor, la candelabre. Permit acum accesul la etaj, în Sala Voievozilor, chiar deasupra intrării monumentale și în sala Curții cu Juri, clădirea având, la un moment dat, și funcție de Palat de Justiție.
M-a dezamăgit însă crunta sărăcire în exponate. Țin minte că, la vizita din adolescență, am fost fascinat de Muzeul tehnicii; încăpere după încăpere, încărcate cu piese extraordinare legate nu numai de înregistrarea sunetului de-a lungul istoriei, dar și de evoluția radioului sau a tehnicii de calcul. Muzeul de istorie avea expus un schelet uman cu o poveste a sa; acum găsești câteva arme, o armură, o cămașă de zale, un cort turcesc, vreo trei uniforme și faimoasele, de acum, dușumele de sticlă sub care se văd rămășițele Curții Domnești. Atunci am petrecut ore bune vizitând. Acum am terminat în mai puțin de o oră.
Dar se vizitează Orologiul! Și însuși modul de acces e remarcabil. Trebuie să te înscrii, la recepție, pe o listă, pentru că ascensiunea se face numai la fără un sfert și, de regulă, proximele ore sunt ocupate, grupurile fiind restrânse. Te așezi cuminte pe canapea, laolaltă cu ceilalți turiști, deveniți brusc colegii tăi, iar la fără douăzeci vine un tânăr să preia grupul. Are o barbă ascuțită, întreținută continuu prin mângâieri devenite ticuri și mi-a lăsat convingerea că e avatarul lui Cuza.
Și am urcat. Într-un lift computerizat cu pereți din sticlă. Și am pășit în visul din copilărie. Pe niște pasarele.
Îmi imaginasem niște angrenaje imense, niște roți dințate copleșitor de mari și amenințătoare și un ticăit asurzitor. Nu e așa. Fără a intra în detalii, ușor de găsit prin altă parte, am fost surprins de un mecanism mai scund decât un stat de om, cu două zone distincte: una a ceasului, cealaltă care se ocupă strict de melodia emblematică a edificiului și a Iașiului. Drept e că, prin dușumea, coboară greutăți de șase sute de kilograme (!), într-un recipient cu nisip. Iar carillonul e mare, dar nici pe departe atât de mare pe cât mi-l imaginam eu. O minunăție a tehnicii anilor douăzeci, perfect funcțională și care ticăie discret.
Emoția mea și-a atins vârful când am urcat, pe niște scări incomode, în sala clopotelor, ajungând și la nivelul imenselor cadrane ale ornicului. Clopotele sunt mari și sunt opt. Sunt aceleași de la începuturi, aceleași din copilăria mea și din imaginația mea. Au ciocane, acționate de mecanismul de dedesubt. Schelăria poartă urma unui obuz din război. Iar, la oră fixă, Doamne!...
Am reușit să văd, pe dinăuntru, ornicul din Turnul Sfatului din Sibiu. Ba chiar de două ori. Adăpostit  în cușca lui de sticlă și tăcut. Apoi, pe cel din Turnul Cetății Sighișoarei. Complex, făcând să se miște niște figurine vechi de lemn la fiecare oră fixă. Fascinant, dar surogate. Totul trebuia să înceapă cu cel din Iași.
Da, am fost acolo! Chiar am fost. Chiar am fost!
Postez și poze, postez și un filmuleț. Se mai găsesc și prin alte spații virtuale, dar astea sunt ale mele!
Povestea mea nu e despre Palatul Culturii. E despre un băiețel vrăjit de documentare cu orologii, care, mult mai târziu, de-a lungul vieții, avea să afle că e adevărat că,dacă îți dorești mult, mult ceva, ți se va împlini. Dacă meriți...

Acesta e tot mecanismul.
Carillonul care face să răsune „Hora Unirii”


Unul dintre cele trei cadrane imense, văzut din interior

Clopotele...
video

vineri, 29 iulie 2016

Autobuz

Dacă mă întreabă cineva ce anotimp prefer cel mai puțin, am să-i răspund, fără ezitare, că vara. O fi anotimpul vacanțelor, dar e îngrozitor de cald, e gălăgie, sunt insecte, se revarsă tot românul din blocuri pe sub balcoane și pe terase, vin stranierii, se umple țara de Mario și de Andrea (e-a pronunțat în hiat, firește), accidentele pe șosele sunt mai multe și mai hidoase. Unde mai pui că, pentru mine, în ultimele veri, zilele frumoase au devenit mai degrabă inutile. Și nu pot să dorm, vorba unei vedete autohtone care mi-a saturat auzul în alte veri. Ca să zic așa, nu am somn.
Am dormit subțire și în noaptea care a trecut, iar, într-o perioadă de suspendare între somn și veghe, am avut, totuși, un vis special. Se făcea că eram șofer de autobuz, fiind conștient de faptul că autobuzul e al meu. Se perindau prin el tot felul de cunoscuți, de rude, de prieteni. Nicio figură nouă. Ar fi trebuit să mă simt tare bine; eram stăpân pe soarta tuturor celor importanți din viața mea. Mi-i puteam ține alături sau puteam deschide oricând ușa, să coboare în noapte, că era noapte în afara autobuzului. Mi-era bine și orice urmă de singurătate sau depresie dispăruse.
De la o vreme, însă, am luat seama că nu aveam niciun control. Urcau și coborau fără să mă privească. Eram doar șoferul. Nu contam. Cei mai dragi, cei fără de care eram conștient că n-aș putea trăi, stăteau cel mai puțin și dispăreau, spre marea mea durere, oricât i-aș fi rugat să rămână. Rămâneau, în schimb, oameni care urcau zâmbitori, fermecători, dar care deveneau posaci, sau incolori, niște umbre înșelătoare de care ar fi trebuit să scap și nu puteam. Mi se spunea să mă tem de ei, că pot să-mi facă mult rău, fie chiar și ignorându-mă.
Iar partea conștientă a minții mele îmi atrăgea atenția că, la capătul călătoriei, eu însumi va trebui să cobor. Atunci, în autobuz nu va mai fi rămas nimeni căruia să-i pese. Voi coborî și gata, se va termina totul.
N-o fi greu de găsit semnificații, că-s la vedere.Țin minte că, pe vremea când Facebook era pe la început, oamenii socializau trimițându-și, unii altora, pe email, pps-uri simpatice. Una dintre prezentările care circulau se numea "Trenul vieții" și țin minte că m-a mișcat. Nu era un autobuz, era un tren, dar ideea principală era aceeași. Probabil că a avut un rol în visul meu de astă-noapte. Iar reclama aceea cu șoferul de autobuz care îl lasă în stație pe meseriașul șmecher care i-a tencuit prost casa, în loc să folosească produsul propovăduit, o fi avut, la rându-i, partea ei de vină.
Ceea ce știu e că o voce mi-a zis, tot în vis, să-l povestesc pe blog.
Asta am și făcut.

duminică, 22 mai 2016

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Transilvania. Mi-e dor de ea. Am avut bucuria s-o străbat în lung și în lat, dar nu-mi ajunge. Și mă doare că e doar la vreo 50 de kilometri distanță, iar eu sunt aici. Copilul mic plânge iar. Latră un maidanez mereu. Sunt aici.
În Saschiz este un pod mic, peste un pârâu, mic și el. Vechi de tot, de lemn, cu o roată de moară sub el. Dar e un pod acoperit. Cum erau cele din Madison County. E liniște totdeauna. Se aude doar susurul apei și vântul prin frunze. Uite, mi-aș dori ca înserarea asta să mă prindă pe el. Nu s-o aștept pe Meryl Streep. Doar să fiu acolo. Să stau acolo. Să se termine ziua mea acolo. Și să dorm într-o casă săsească. Pereți groși, tavan înalt, miros vechi, murmure nedeslușite într-un vechi dialect. Istorie.
Dar e departe, departe. Eu sunt aici. Oricum, nu mă citește nimeni. De aceea și sunt aici. Mâine e luni, am de organizat Evaluarea Națională la clasa a VI-a. Sunt aici, perfect nepregătit pentru o nouă săptămână, la sfârșitul căreia mă vor încerca doruri nelămurite...

P.S. Am aflat astăzi, în martie 2017, că podul nu mai există. În locul lui s-a construit o punte din beton, cu margini văruite. E abominabil. A fost o cruzime să mi se spună, și încă una gratuită. Preferam să-l știu acolo, mai ales că mă îndoiesc că voi mai ajunge vreodată pe meleagurile acelea...
Sunt dezamăgit și nervos. Lume urâtă.

joi, 19 mai 2016

Viață

  Zori. Cafea. Timp. Oameni. Probleme. Probleme. Probleme. Catedră. Bucurie. Gingășie. Nervi. Probleme. Satisfacție. Insatisfacție. Tristețe. Recunoaștere. Ignoranță. Ingratitudine. Probleme. Dureri. Râs. Râs ipocrit. Râs sănătos. Râs isteric. Plâns. Plâns sfâșietor. Jos. Sus. Zâmbet.
  Praf. Curățenie. Praf. Praf. Praf. Timp. Fugă. Dureri. Tensiune. Relaxare. Probleme. Probleme. Probleme. Speranță. Prieteni. Neprieteni. Umbre. Trecători. Părinți. Suferință, boală. Stoicism. Speranță. Rugăciuni. Cădere. Cățărare. Montagne russe. Țipăt. Sus.
  Drăgălășenie. Frumusețe. Mitocănie. Indiferență. Brutalitate. Legi. Ordonanțe de urgență. Birocrație. Speranță. Viitor. Accidente. Așteptări. Așteptări. De la capăt. Ba nu. Ba da. Minunat. Oribil. Trist.
  Muzică. Zgomot. Zgomot. Zgomot. Vecini. Răbufniri. Căști. Izolare. Fugă. Bocanci. Amenințări. Pericol. Angoase. Zgomot.
  Amintiri. Antichități. Fotografii. Nostalgii. Melancolie. Depresie. Zâmbet.
  Înger. Demoni. Demoni. Demoni. Jos. Sus. Jos.
  Întuneric. Lumină. Bec de lanternă. Întuneric. Labirint. Vis. Coșmar. Mise en abyme. 
  Zori. Cafea. Timp. Zile pline. Zile goale. Totul. Nimic.
  Viață. Neviață. Mereu.

vineri, 17 octombrie 2014

Steaua cu nume

Fac parte dintr-o generație norocoasă, până la urmă, pentru că, în pofida lipsurilor de tot felul pe care copilăria și adolescența mea le-au înregistrat fidel și plenar, am avut și privilegii de care cei de azi sunt atât de lipsiți.
Am avut, de exemplu, privilegiul de a viziona în premieră montarea TVR din '83 a „Stelei fără nume” a lui Sebastian, care mi-a mers direct la inimă prin distribuție, prin nota de ezoteric, prin coloană sonoră. Eniko Szilagyi a creat o Monă desăvârșită, Florin Zamfirescu un Miroiu etalon, iar Grig construit de Ovidiu Iuliu Moldovan nu putea fi altfel. Sunt doar câteva exemple și pentru că au trecut aproape treizeci ani până să revăd înregistrarea, imaginația mea i-a adăugat, în timp, alte superlative. Televiziunea publică a redescoperit-o destul de recent și a difuzat-o de atunci de vreo câteva ori. Spre marea mea bucurie, un iubitor al culturii a postat-o pe Youtube și poate fi vizionată oricând aici.
În primăvara lui 2013, mi-a venit năstrușnica idee de a monta aceeași piesă cu clasa mea, a zecea atunci, într-o singură săptămână, aceea „altfel”, inventată de ex-ministrul Funeriu. Nu mi-am făcut nicio iluzie, în schimb eram mulțumit că înfăptuiesc un act artistic în loc să ecologizăm cine știe ce tăpșane bântuite de oameni fără căpătâi. Iar surpriza, emoția și bucuria mea au fost mari de tot când am văzut că le place, că-și intră în roluri, că știu ce e teatrul, că ies la rampă la sfârșit să-și primească aplauzele colegilor de generație. A fost o altă „Stea fără nume” de suflet, pentru care le mulțumesc.
Am fost aseară la o altă montare, într-o viziune regizorală inedită semnată Dana Rotaru, cu foarte tineri actori despre care mi s-a spus ca sunt în clasa lui Florin Zamfirescu. Venirea trupei o datorăm unui fost și drag elev de-al nostru, acum student la Facultatea de Film a UNATC.
Spun „inedită” pentru că piesa, a cărei premieră e datată 1944, deși prezentată drept comedie, aparține până la urmă unui scriitor și dramaturg aparținând perioadei interbelice, în care comicul de limbaj sau de situație mai degrabă lipsesc. Dacă zâmbește, am spus eu mereu, publicul o face pe o notă de înduioșare și chiar cu o lacrimă în colț de ochi. În schimb, reprezentația de aseară a fost prezentată drept „o comedie savuroasă” și, culmea, a și fost, nu de puține ori. Spre exemplu, „țăranul” care are, în textul original, doar câteva replici, a devenit un personaj
conturat, care suduie ardelenește printre dinți (de ce ardelenește?) și petrece ceva timp pe scenă. Apariția necunoscutei pe peronul gării celei obscure naște sentimente atavice într-un Ichim primitiv și șmecher, care chiar încearcă un flirt brutal. Profesorul e scund, cu pantalonii prea lungi, cu părul prea lung (nu s-a tuns de două luni, spune domnișoara Cucu, de data asta), cu o figură imobilă și care gesticulează mereu, amplu (să fie un profesor mai veridic?). Necunoscuta și Grig mi-au părut un cuplu modern, ușor de identificat în nenumărate ipostaze foarte asemănătoare unele cu altele la terasele din Centrul Vechi al Bucureștiului, de exemplu. În timp ce personajul creat de regretatul Moldovan avea o oboseală, o superioritate și o plictiseală explicabile, dată fiind diferența dintre lumea sa și locul în care se află în ultimul act al piesei, Grig cel de aseară a fost o figură de beizadea a zilelor noastre, un personaj de carton și cu o mimică destul de empatică față de cea care iar îi fugise din viață. Nu în ultimul rând, Udrea, conturat cu atâta delicatețe cum numai Octavian Cotescu putea în montarea TVR, devine caricatural, prea înalt, aleargă pe scenă de parcă ar vrea să evite momentul dezmembrării.
Una peste alta, am avut senzația că asist la o altă piesă, când publicul se prăpădea de râs (apropo, surprinzător de puțini oameni din sală mi-au părut a ști piesa, dar au fost, totuși, un bun public de teatru). Reprezentația a durat nu mai puțin de trei ore, date fiind numeroase replici pe care Sebastian nu le-a scris și improvizațiilor cărora tinerii au dovedit că le stăpânesc arta.
Probabil că n-o să reușesc niciodată să mă desprind de montarea lui Eugen Todoran, dar n-aș vrea să se înțeleagă, totuși, că ce am văzut aseară mi-a displăcut. Dimpotrivă. S-au dovedit a fi o echipă cu har și cheag. Au fost nu numai pe scenă, dar și la butoane, și la lumini. Au creat momente minunate; când Udrea îi povestește necunoscutei despre simfonia sa, se urcă pe un scaun, luminile se sting, reflectorul îl prinde numai pe el care dirijează o fantomatică orchestră care chiar se aude. Iar când, în finalul actului al doilea, profesorul descoperă că Mona e numele ei și poate fi și numele stelei pe care a descoperit-o, întreaga scenă, altfel decorată minimalist, e plină de stelele revărsate inspirat de un videoproiector, sporind emoția până la nivelul dorit de autor. Leitmotivul muzical, inspirat, e gingașul vals „Barcarolle” a lui Offenbach, în versiune instrumentală. Au fost doar foarte tineri și, din cauza asta, disonanți față de personajele imaginate de Sebastian. De aceea am avut, pe alocuri, impresia că vizionez montarea pe care am realizat-o alături de clasa mea.
Nimic din pregătirea mea nu-mi permite o critică teatrală adevărată. Recenzia de mai sus nu e decât un punct de vedere al unui mare amator de teatru care a fost, cândva, adolescent și s-a îndrăgostit de o Monă specială, pentru care Steaua are nume - se va numi mereu Eniko Szilagyi și care, mai târziu, a devenit, mai mult sau mai puțin, un Miroiu. Iar piesa asta are o atât de mare încărcătură emoțională pentru mine, încât am simțit nevoia să scriu postarea asta. Iertată fie-mi infatuarea.