De aproape treizeci de ani

 Vârtejul ăsta inconsistent și enervant de prea multe ori care se cheamă viață m-a dus (ce epifanie! ce miracol!) în preajma împlinirii a treizeci de ani de la absolvirea facultății și a aproximativ tot atâția la catedră... Treizeci! Cu alte cuvinte, un nou-născut în iunie '94 poate avea, de acum, la rândul lui, copii. Iar eu încă exist, încă mă pomenesc cu gânduri nepermis de juvenile și încă pot zâmbi în fața copiilor celor pe seama cărora mi-am pornit cariera.

Februarie '95 mă țintuia în unitatea militară în care m-am format ca vajnic apărător al patriei. Urma să mă „liberez” în vreo două luni și, ca ieri, noaptea aceea în care făceam planton și priveam geamurile înflorite de ger ale uscătorului în care mă adăposteam îmi aducea primii fiori legați de ce va fi după, de prima urcare pe podiumul catedrei și de următoarele (da, atunci, catedrele școlare aveau podium...), de maniera artistică în care îmi voi captiva elevii, de viitoarele legături sufletești veșnice care se vor lega, totul într-un mozaic în continuă schimbare și cu firească neliniște. Dar era trei dimineața, iar concluzia mea, dinlăuntrul uniformei scorțoase de soldat, a fost că, oricât de grea îmi va fi ziua, noaptea îmi va permite să pun capul pe perna mea de pe patul meu din casa mea, în care nimeni nu-mi va mai da niciodată alarma și de unde nu va mai trebui să fac planton („plancton”, râdeau colegii mei cei școliți...).

Eram atât de naiv, atât de neștiutor... Cum aveam să-mi imaginez golurile în stomac care n-au mai încetat niciodată, emoțiile răvășitoare și constante până astăzi, echivalente tracului actorului care se pregătește să urce pe scenă, răutățile colegilor (colegelor) cu mai multă experiență și cu replica („ești tânăr, poți, că și eu, când eram ca tine...”), competitivitatea cu care a trebuit să lucrez permanent (și ce chin, cât nesomn, vorba lui Păunescu), dezamăgirile, alteori triumfurile și elevii... Mulți, mereu alții, cuminți sau nu chiar, participativi sau nici pe departe, empatici sau dimpotrivă, mici la început, mari la sfârșit, părăsindu-ne, părăsindu-mă cu o aruncare de tocă și un tremur în voce, aruncându-se în propriile lor vieți și dispărând ca și când n-ar fi existat, lăsând amintiri, subțiri sau stabile, sau nici măcar atât...

Iar lumea s-a schimbat cu totul, încet, dar în profunzime. Elevii au multe, multe drepturi, din ce în ce mai puține îndatoriri, au devenit din ce în ce mai fragili, având din ce în ce mai puține etaloane de calitate și din ce în ce mai puține valori de o moralitate reală. Nu le mai atragem atenția să ne întoarcă, la rându-le, atenția noastră, că le lezăm demnitatea. Nu le mai comunicăm notele mai mici de zece (ce oroare!) în plen, că le lezăm demnitatea. Îi învățăm că natura greșește uneori (!) și că identitatea de gen trebuie căutată cu obstinația cuvenită de-a lungul vieții. Le dăm otrăvita iluzie că sunt iviți din spumă de stele, minunile supreme ale Creației, împlinitele căutări de ere ale Universului, apoi îi trimitem într-o societate de prea mulți, căreia prea puțin îi pasă de ei.

În cei aproape treizeci de ani de catedră, s-au perindat zeci și zeci de miniștri, unul mai inept și mai departe de profesia noastră ca altul. Mint, a fost unul, prof de mate, dar s-a dovedit de o imbecilitate proverbială („ministrul - genunche”...). Au fost universitari din multe domenii, economiști de circumstanță, absolvenți de USAMV... S-au mai numit Abramburica sau Tâmpeanu sau cine știe cum, dar toți, absolut toți, fără nicio excepție, și-au dovedit cras diletantismul solid și ridicol. Școala a devenit o nouă arenă de luptă dintre partidele politice, pe mize amețitoare. Cade guvernul, cade și inspectoratul școlar. Apoi, păsări Phoenix grotești, se întorc, mai hrăpărețe, mai înveninate și mai departe de atribuțiile reale ca înainte.

S-au inventat consilii ale elevilor și părinților, care sunt aproape în fiecare seară în prime time la televizor prin reprezentanții lor, strigându-și nemulțumirile cu acute în voci. Domnul părinte suprem I.C. este părinte de multă vreme, stai și te întrebi cum o fi făcut să le blocheze creșterile propriilor odrasle (ori or fi veșnic repetenți?...) și nimeni nu știe care sunt calitățile unice care l-au propulsat în poziția de lider de opinie. Și nimeni nu se mai întreabă, că e tot degeaba. Nu cerceta aceste legi...

Am semnat pentru greva ce stă să înceapă, dar problema salarizării, care atrage ura tuturor agramaților și neșcolarizaților din țara asta împotriva profesorimii, este doar o protuberanță, este doar o consecință. Pentru că miasmele vin din ingerințele dramatice ale politicului în sistemul de educație al țării, din defăimările strigate persuasiv de tot felul de indivizi care n-au înțeles nimic niciodată din băncile pe care le-au ocupat o vreme mai lungă sau mai scurtă (ținem noi minte, oare, ce zicea onor Traian Băsescu, pe vremea când ocupa Cotroceniul, despre școala românească? Dar despre slujitorii ei?...). Răul rezidă și în ideea prea des trâmbițată și aprobată că școala e doar un moft, o pierdere de vreme („mie nu-mi trebuie chimie / fizică / biologie / etc. pentru că eu nu dau bacul la chimie / fizică / biologie / etc.”... „mie nu-mi trebuie”... „nu-mi trebuie...”). Tot oribile sunt emisiunile TV despre veșnicele frustrări ale elevilor, relatate de jurnaliste pe care nu le putem defel suspecta de cine știe ce erudiție („mnăăăă... mnăăăă”), în timp ce profesorii sunt cei care îi abuzează, îi maltratează, îi nedreptățesc pe tinerii cetățeni, viitorul de aur întrupat. Nu țin minte să fi văzut vreodată invitat vreun cadru didactic din preuniversitar la o discuție onestă și exhaustivă despre ce înseamnă să stai la catedră în România democratică, la pachet cu toate tristețile, neputințele, supărările, spaimele care însoțesc inevitabil bucuria de a-i vedea pe copiii cu adevărat frumoși cum își iau zborul spre înălțimi, cu izbândă și recunoștință.

Mai pot să sper că greva de luni va putea schimba toate astea?... Ei, aș... Aiurea. Totuși, am aproape treizeci de ani la catedră, nu mai sunt tânăr și nu mai pot. Răul e cimentat. Dana Budeanu (?) ne spune „marș la catedră”. Trebuie să o ascultăm.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic