De toamnă, deja

-

Sfârșit de vară ambițioasă și obositoare. A doua zi de septembrie care deja începe să promită liniște și dulceață în aer. Ca niciodată, niciun regret.

Ajung din nou la Băile Tușnad, de care mă leagă multe, multe amintiri, unele duioase, toate frumoase. Nu-i deloc multă lume, dar nici pustiu. Nu pot să nu remarc din nou multitudinea de garduri electrice, având evident menirea să-i țină departe pe urșii cei inteligenți și remarcabil de adaptabili. Turnul Apor, Stânca Șoimului, hotelul. Timp încremenit.

Totuși, trecerea timpului se vede în Tușnad prin degradare. Lacul Ciucaș, o altă emblemă a locului, mărginit de calea ferată, odinioară cu un romantic foișor la care ajungeai pe un nu mai puțin romantic podeț, lacul zic, pe malul căruia am petrecut clipe atât de speciale de atât de multe ori, a căzut în dizgrația celor care ar trebui să-l prețuiască mai mult ca mine. Decidem să-l revedem, credința în miracole n-a murit de tot. Poate ar fi trebuit. E mai colmatat, mai trist, mai inutil.


Lacul Ciucaș, septembrie 2023

Ca să ajungem la lac din parcarea neașteptat de goală a stațiunii, trebuie coborâtă o potecă ce mărginește, printre altele, mă întreb dacă într-adevăr nepotrivit, un cimitir catolic. Iar în acel moment, cimitirul era plin de lume. Cel petrecut aștepta, sub capacul coșciugului, ca preotul secui să încheie ce are de spus și, în scurt timp, apropiindu-mă, îi văd pe cei doi gropari apucând capetele de sfoară. Peste mulțimea înfiorată cădeau razele de soare ce aveau să fie ultimele pentru un necunoscut care cobora în eternitate. Mi-am plecat privirile, n-am mai cutezat să le ridic. 

Și astfel, continuându-mi drumul, odată ajuns pe malul lacului celui mort la rându-i, se înălță în văzduhul cu toamna în devenire un cor de voci feminine, menite poate să-i facă celui coborât trecerea mai lină. Erau tremurătoare, luau notele imprecis, nu știu ce spuneau versurile în maghiară, dar pluteau suspendate atât de emoționant deasupra apei nemișcate, că m-am cutremurat și nenumărate gânduri pe care mă străduiesc pururi să le țin închise într-un cotlon al conștiinței au bolborosit greoi și dureros până la suprafață, ca mâlul de pe fundul apei pe malul căreia stăteam, tulburat de cine știe ce procese necunoscute și de nimeni împiedicate.

Iar pe o altă latură a lacului, oamenii se pregăteau de picnic, scoteau cârnații din portbagaje, iar Radio Zu reverbera stridențele de ultimă oră de prin topuri...

Acoperă-mi inima cu ceva.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

În lumea mea...

-
Imagine
Cristo Redentor  ...și-au găsit loc, într-o zi vântoasă de primăvară atemporală, surprinzător și sfielnic, Capela Suhard și Cristo Redentor. Și Lacul Roșu, peren, chiar dacă îl abandonasem atâta amar de timp. Și-a deschis ușile Castelul de la Miclăușeni, cu dulcea lui desuetudine, cu dulcea lui tihnă, cu simpaticul lui ghid. Și nici Alecsandri nu părea plecat de multă vreme din cele lumești în veșnicie, la Mircești... Miclăușeni Mormântul lui Alecsandri, Mircești ...mi s-a ivit în cale Mănăstirea Nechit și căprioarele. Și lacul, și o tânără cu obraji roșii ca merele care stătea și citea pe malul lui. Și Mănăstirea Buluc, acolo unde am văzut cocorii întorcându-se cu o nouă promisiune de vară... Lacul cu Nuferi, Nechit ...o vară venită, în mod bizar, la sfârșit de martie, prin peisajul selenar al Vulcanilor Noroioși și prin romantica și fantomatica stațiune a lui Monteoru, stârnindu-mi sentimente nedeslușite și amintiri străvezii ca niște dantele... Vulcanii Noroioși ...impozantă și ...
Citiți mai multe

Iubesc Paștele?

-
Imagine
E așa, o amorțeală a simțurilor spiritului, ca atunci când ai vată în urechi, ai nevoie de ochelari și nu-i ai și mai ești și împachetat în nailon, precum bagajele la aeroport. E și un soi de amețeală, o incapacitate de a mă raporta la prezent, de a înțelege pe deplin unde sunt, ce fac și ce vreau să fac. Ca o mahmureală, presupun. Măcar de ar fi. Sunt niște fantome ale trecutului, nedefinite, intangibile, amorfe, dar negre, care mă tulbură fără să pot înțelege cum și de ce; niște ecouri, ca niște gemete ale unor zile care s-au întâmplat în cadre asemănătoare și care, cred, nu au fost cele mai faste din existența mea. Niște reziduuri insalubre ale unor frământări de adolescent hipersensibil și de tânăr care nu se regăsea în societatea în care trebuia să respire, niște reziduuri, spun, care se ridică la suprafață odată cu mutarea mea înapoi în blocul în care am crescut, am fost adolescent hipersensibil și tânăr inadaptat. Altfel, nu știu... Vatelina asta care mă împresoară mă împiedică ...
Citiți mai multe

Mi-e dor...

-
 ...de răcoare, de aer curat, de vânt, de ploaie. De ninsoare, de viscol, de ger. ...de vacanțele de altădată. Mi-e dor să mă cheme depărtările, locurile necunoscute, așezările cu oameni pe care, eventual, îi voi fi întâlnit o singură dată în viață, cu totul întâmplător, apoi ne-am despărțit pentru totdeauna, fără regrete, fiecare târându-și propria poveste de viață, unică și cu totul specială. Mi-e dor să-mi fie dor să plec, să simt bucuria aceea efervescentă, care aproape îmi tăia răsuflarea, când mă urcam în mașină, bagajele puse în spate, necazurile lăsate acasă, și plecam... ...să-mi vină idei, adesea obsedante, de orice fel, care tăceau numai dacă le puneam în practică și nu greșeam niciodată. De fapt, mi-e dor să nu-mi fie frică. Mi-e dor de vremurile în care războiul, pandemia, valurile de căldură persistente și ucigătoare erau atât de greu credibile, încât nu se gândea nimeni la ele, necum să ne cresteze existențele. Mi-e dor de normalitate, de firesc, de simplitate. De bu...
Citiți mai multe