De toamnă, deja

Sfârșit de vară ambițioasă și obositoare. A doua zi de septembrie care deja începe să promită liniște și dulceață în aer. Ca niciodată, niciun regret.

Ajung din nou la Băile Tușnad, de care mă leagă multe, multe amintiri, unele duioase, toate frumoase. Nu-i deloc multă lume, dar nici pustiu. Nu pot să nu remarc din nou multitudinea de garduri electrice, având evident menirea să-i țină departe pe urșii cei inteligenți și remarcabil de adaptabili. Turnul Apor, Stânca Șoimului, hotelul. Timp încremenit.

Totuși, trecerea timpului se vede în Tușnad prin degradare. Lacul Ciucaș, o altă emblemă a locului, mărginit de calea ferată, odinioară cu un romantic foișor la care ajungeai pe un nu mai puțin romantic podeț, lacul zic, pe malul căruia am petrecut clipe atât de speciale de atât de multe ori, a căzut în dizgrația celor care ar trebui să-l prețuiască mai mult ca mine. Decidem să-l revedem, credința în miracole n-a murit de tot. Poate ar fi trebuit. E mai colmatat, mai trist, mai inutil.

Lacul Ciucaș, septembrie 2023

Ca să ajungem la lac din parcarea neașteptat de goală a stațiunii, trebuie coborâtă o potecă ce mărginește, printre altele, mă întreb dacă într-adevăr nepotrivit, un cimitir catolic. Iar în acel moment, cimitirul era plin de lume. Cel petrecut aștepta, sub capacul coșciugului, ca preotul secui să încheie ce are de spus și, în scurt timp, apropiindu-mă, îi văd pe cei doi gropari apucând capetele de sfoară. Peste mulțimea înfiorată cădeau razele de soare ce aveau să fie ultimele pentru un necunoscut care cobora în eternitate. Mi-am plecat privirile, n-am mai cutezat să le ridic. 

Și astfel, continuându-mi drumul, odată ajuns pe malul lacului celui mort la rându-i, se înălță în văzduhul cu toamna în devenire un cor de voci feminine, menite poate să-i facă celui coborât trecerea mai lină. Erau tremurătoare, luau notele imprecis, nu știu ce spuneau versurile în maghiară, dar pluteau suspendate atât de emoționant deasupra apei nemișcate, că m-am cutremurat și nenumărate gânduri pe care mă străduiesc pururi să le țin închise într-un cotlon al conștiinței au bolborosit greoi și dureros până la suprafață, ca mâlul de pe fundul apei pe malul căreia stăteam, tulburat de cine știe ce procese necunoscute și de nimeni împiedicate.

Iar pe o altă latură a lacului, oamenii se pregăteau de picnic, scoteau cârnații din portbagaje, iar Radio Zu reverbera stridențele de ultimă oră de prin topuri...

Acoperă-mi inima cu ceva.