Lumea mea

...în care, la întrebarea, din ce în ce mai deferentă „Câți ani aveți?” mai pot răspunde, cugetând la ce declanșez în mintea interlocutorului: „Cincizeci!” Numărul ăsta rotund va fi înlocuit mâine de incolorul „cincizeci și unu”.  Anul trecut începusem o numărătoare inversă a zilelor până la propria-mi aniversare și recunosc că eram copleșit de emoție și de teamă. Urma să încetez în mod oficial să mai fiu tânăr. Băiețandrul de vreo douăzeci și doi de ani care locuia în mine trebuia să se usuce și să sucombe, lăsând locul unui personaj nou și înțelept, având veleități matusalemice. Colecția mea de muzică rock era de bun simț să fie lăsată să se prăfuiască, alături de cine știe ce cărți pe care le-am savurat în adolescență sau puțin după și pe care le-am păstrat ca pe niște relicve scumpe. Ce mai, se închidea încet, scârțâind prima oară, ușa celei mai frumoase perioade din viață. Apoi a trecut un an. Estimp, am aflat că, deși un drum pornit la zece seara de acasă și sfârșit la două d...

Nu știu dacă „Neverosimil” este titlul pe care-l voi păstra, și asta pentru că nu sunt sigur că voi merge cu postarea până la capăt. Dacă va fi bine, mi-am spus, ar trebui să scriu, să nu uit că poate fi și așa, că întregul tău mic univers se poate rescrie și se poate raporta altfel la micile universuri ale celorlalți, și asta într-o clipă. Doar că nu știu să scriu despre ceea ce ni se întâmplă. Am citit mult Stephen King și, fie că-l pot copia, fie că nu (firește că nu...), e o diferență majoră: romanele lui sunt ficțiune. Pandemia este (sau, totuși, nu?) o realitate. E neverosimil să ies din casă în toiul zilei lucrătoare și să aud doar cum trece vântul printre copaci. Să pot traversa strada aproape fără să trebuiască să mă asigur. Să fiu înconjurat de oameni cu măști care așteaptă, la fel ca mine, cuminți, să prindă o tranșă de acces într-un supermarket din orășelul meu muncitoresc scăpătat și uitat din Moldova. Să văd bulevardul golit de oameni de la un capăt la altul, dimineața s...

    Sunt student în anul întâi. Nici pe departe la facultatea pe care mi-am dorit-o, dar nu mai contează. Simplul fapt că sunt student îmi conferă un statut invidiat de nouă tineri din zece. Îmi impun să cred în karma. E decembrie '89, a început iarna și, în Iași, iernile sunt aspre. Bate un crivăț uscat, iar în camera de cămin căldură nu-i decât de la noi, cei patru tineri înghesuiți acolo. Uneori, mai vin și colege, dar nu stau mult; au buletinele lăsate jos, la portar și ar putea avea probleme dacă întârzie prea mult în cămin de băieți. E frig și am prins o viroză care nu vrea deloc să mă lase. M-am dus la un moment dat la cabinetul medical al campusului, dar doctorița de acolo m-a îndemnat, plictisită, să-mi duc boala pe picioare, cum face și ea. Oricum, adaugă, n-are ce să-mi dea. Noroc de surorile bunicii mele, care au găsit pe cineva să-mi facă Polidin, medicamentul-minune care nu se dezminte. Pe de altă parte, sunt pus de serviciu la ușa căminului și-i un curent năpra...

   N-am reușit încă să înțeleg diferența dintre Moieciu de Sus și Cheia, sau dintre Cheia și Fundata și, ce-i drept, nici nu prea mi-am bătut capul. Atunci când am descoperit că GPS-ul meu actualizat acum câțiva ani știe locul în care urma să mă cazez, am renunțat la geografie autodidactă. Am realizat, în schimb, odată ajuns, că mă aflu într-un loc splendid („Vârful Cheii”), perfect pentru a sta și a citi în balcon și... cam atât. „Vârful Cheii” văzut din balconul meu (în fundal)    Chestionat, amicul Google mi-a dat o listă de locuri interesante de văzut; din păcate, drumul dintre Râșnov și Moieciu a trecut, se pare, de-a lungul anilor, prin niște traume covârșitoare; la nici un kilometru distanță dintre ele, semafoarele care delimitează zonele în lucru fac ce știu ele: sporesc timpul de parcurs și consumul de combustibil și creează coloane eterogene. De aceea, am renunțat la minunățiile de pe Valea Prahovei, nu fără regret. Palatul Cantacuzino, de exemplu, n...

Până la urmă, s-a dus și anul ăsta școlar. Am fost diriginte de clasă terminală, iar festivismul ne omoară cu zile o dată la fiecare patru ani. Am supraviețuit iarăși banchetului, deși mi-e din ce în ce mai greu să înțeleg ce e frumos într-o asemenea noapte, iar muzica e din ce în ce mai departe de conceptul meu de muzică. Azi e prima zi a unei noi vacanțe de vară și, mai mult ca de obicei, mă lupt cu mine însumi să mă liniștesc și să-mi ies din starea de tensiune adusă de ultimele săptămâni. Ce-i drept, nu prea îmi iese. Iar căldura care ne-a lovit brusc după o primăvară ca o toamnă nu mi-e de niciun folos. În zece zile, voi împlini 50 de ani și voi trece pragul senectuții. Voi păși lent (sper eu) în perioada aceea a vieții în care azi te doare una, mâine mai multe, poimâine și mai multe, până când nu mai bagi de seamă și ajungi să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru o nouă zi. Apoi, în scenariul pesimisto-realist, nu-i mai mulțumești... Dar mai am zece zile până atunci și abia mi-a î...

   ...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.    ...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.    ...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niș...

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor. Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat. Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradițion...