De acolo ne vine năpasta....

-

Sunt, probabil, nedrept; satul încărcat de legende care poartă numele unei mame de viteji nu merită o asemenea etichetă. Dar motivul drumului până acolo a fost, de ce să nu o spun deschis, faimosul Observator Seismologic, din cauza căruia mi-am imaginat totdeauna că zona este inaccesibilă, ascunsă.
În realitate, e doar pe jumătate aşa. E drept că satul Vrâncioaia e pierdut prin munți și că, fără GPS, e improbabil să-l găsești cu uşurinţă. Dar, odată ajuns acolo, am descoperit o aşezare liniştită, normală, cu vilele şi maşinile ei, cu Observatorul aşezat chiar în centru, cuminte, lângă şcoală, într-o casă ce ar putea la fel de bine să fie o pensiune. Un poliţist de la Circulaţie care a făcut autostopul (şi, evident, nu puteam să-l ignor) mi-a explicat ulterior că, dacă nu era duminică, aş fi putut să-l vizitez.
Dar mai presus de motivul principal al incursiunii mele, am descoperit şi acolo nişte peisaje care îţi taie răsuflarea, ca în atâtea locuri din ţara asta atât de dăruită de Dumnezeu şi de urgisită şi ponegrită de propriii locuitori...
Şi, deşi GPS-ul mă avertiza de vreo 4 km de drum neasfaltat, din fericire n-a avut dreptate în totalitate. E drept că nu s-a mai turnat asfalt de ceva vreme pe acolo şi că gropi sunt destule, dar ne-am obişnuit şi noi, şi maşinile noastre cu ele, de aceea a fost mult mai bine decât mi-am imaginat.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

-
 Vârtejul ăsta inconsistent și enervant de prea multe ori care se cheamă viață m-a dus (ce epifanie! ce miracol!) în preajma împlinirii a treizeci de ani de la absolvirea facultății și a aproximativ tot atâția la catedră... Treizeci! Cu alte cuvinte, un nou-născut în iunie '94 poate avea, de acum, la rândul lui, copii. Iar eu încă exist, încă mă pomenesc cu gânduri nepermis de juvenile și încă pot zâmbi în fața copiilor celor pe seama cărora mi-am pornit cariera. Februarie '95 mă țintuia în unitatea militară în care m-am format ca vajnic apărător al patriei. Urma să mă „liberez” în vreo două luni și, ca ieri, noaptea aceea în care făceam planton și priveam geamurile înflorite de ger ale uscătorului în care mă adăposteam îmi aducea primii fiori legați de ce va fi după, de prima urcare pe podiumul catedrei și de următoarele (da, atunci, catedrele școlare aveau podium...), de maniera artistică în care îmi voi captiva elevii, de viitoarele legături sufletești veșnice care se vor le
Citiți mai multe

De toamnă, deja

-
Imagine
Sfârșit de vară ambițioasă și obositoare. A doua zi de septembrie care deja începe să promită liniște și dulceață în aer. Ca niciodată, niciun regret. Ajung din nou la Băile Tușnad, de care mă leagă multe, multe amintiri, unele duioase, toate frumoase. Nu-i deloc multă lume, dar nici pustiu. Nu pot să nu remarc din nou multitudinea de garduri electrice, având evident menirea să-i țină departe pe urșii cei inteligenți și remarcabil de adaptabili. Turnul Apor, Stânca Șoimului, hotelul. Timp încremenit. Totuși, trecerea timpului se vede în Tușnad prin degradare. Lacul Ciucaș, o altă emblemă a locului, mărginit de calea ferată, odinioară cu un romantic foișor la care ajungeai pe un nu mai puțin romantic podeț, lacul zic, pe malul căruia am petrecut clipe atât de speciale de atât de multe ori, a căzut în dizgrația celor care ar trebui să-l prețuiască mai mult ca mine. Decidem să-l revedem, credința în miracole n-a murit de tot. Poate ar fi trebuit. E mai colmatat, mai trist, mai inutil. Lac
Citiți mai multe

Sfârșit de an atipic

-
 Mărturisesc, fără intenția de a supăra sau de a intriga, că mă despart cu greu de 2022, nu neapărat cel mai surprinzător an al existenței mele consumate deja ('89 nu va putea fi uitat vreodată), dar deloc departe.  S-au petrecut evenimente care, pe cât de mult mi le doream, pe atât de imposibile păreau. De pildă, am locuit douăzeci și cinci de ani (!!!) într-o garsonieră care a fost, în mic, metafora vieții mele: luminoasă și primitoare la început, s-a degradat treptat, a trebuit reparată de ceva ori, a devenit treptat improprie personalității mele și demnă de ascuns potențialilor musafiri. Am trăit în tot sfertul ăsta de veac și bucurii mari, dar și cele mai marcante perioade depresive; și speranță, dar și disperare în adevăratul sens al cuvântului, și multă, multă anxietate. A început să-mi fie frică de petrecerile dintr-un bloc de garsoniere populat cu oameni teribil de diferiți, de televizoarele date prea tare în noapte, de convorbirile nesfârșite la telefon, la un volum care
Citiți mai multe