Treceți la conținutul principal

De acolo ne vine năpasta....


Sunt, probabil, nedrept; satul încărcat de legende care poartă numele unei mame de viteji nu merită o asemenea etichetă. Dar motivul drumului până acolo a fost, de ce să nu o spun deschis, faimosul Observator Seismologic, din cauza căruia mi-am imaginat totdeauna că zona este inaccesibilă, ascunsă.
În realitate, e doar pe jumătate aşa. E drept că satul Vrâncioaia e pierdut prin munți și că, fără GPS, e improbabil să-l găsești cu uşurinţă. Dar, odată ajuns acolo, am descoperit o aşezare liniştită, normală, cu vilele şi maşinile ei, cu Observatorul aşezat chiar în centru, cuminte, lângă şcoală, într-o casă ce ar putea la fel de bine să fie o pensiune. Un poliţist de la Circulaţie care a făcut autostopul (şi, evident, nu puteam să-l ignor) mi-a explicat ulterior că, dacă nu era duminică, aş fi putut să-l vizitez.
Dar mai presus de motivul principal al incursiunii mele, am descoperit şi acolo nişte peisaje care îţi taie răsuflarea, ca în atâtea locuri din ţara asta atât de dăruită de Dumnezeu şi de urgisită şi ponegrită de propriii locuitori...
Şi, deşi GPS-ul mă avertiza de vreo 4 km de drum neasfaltat, din fericire n-a avut dreptate în totalitate. E drept că nu s-a mai turnat asfalt de ceva vreme pe acolo şi că gropi sunt destule, dar ne-am obişnuit şi noi, şi maşinile noastre cu ele, de aceea a fost mult mai bine decât mi-am imaginat.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pe măsură ce îmbătrânesc...

...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.    ...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.    ...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niște umbre, sunt parte din decor, …

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…