Jurnal de doliu. Prima zi.

-

 A șasea zi fără mama. Durerea vine în valuri, când amorțirea asta ciudată cedează. Pândește și crește până la limita suportabilității.

Dar crește mereu.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tare greu

-
 Nu știu cum să merg mai departe. Nu cred că pot. Nu cred că vreau. Atâta tristețe. Atâta frică și atâta neputință. Atâta durere.  Mama agonizând. Gemând cu ultime puteri. Ochii ei ne cer să o lăsăm în pace. S-a săturat. Cuvinte puține, voce mică. Refuzuri. Noi nu înțelegem. Ea ne roagă. Cred că ne imploră. Noi nu înțelegem. Caut alinare în biserici goale. Caut răspunsuri. Caut lumină. Caut Umărul pe care să pot plânge în voie, istovitor, eliberator. Caut încă.  Toamnă aurie. Natură care moare luminos, radios. Glorios. Lumina nu răzbește până la inima mea. Nu mai e cale până acolo. Nu mai are cine să o conducă prin cotloane. Am deja iarnă în ea. Tare frig. Să cred? Să mai cred? Să am credință? Ăsta e mesajul Tău, Doamne? Te rog, strigă-mi-l. Mi-e tare greu. Îmi întind ființa spre Lumină.
Citiți mai multe

Reflecții

-
 Astăzi este ultima zi în care pot spune, dacă mă întreabă cineva (medicul, de exemplu) că am cincizeci și cinci de ani. De mâine, trec în a doua jumătate a gloriosului deceniu și nu pot să nu mă uit mai cu încredere înapoi decât înainte. Oare?... Dacă ar fi să identific cea mai fastă perioadă a vieții mele, pe care aș pune degetul? Cum adică? îmi zumzăie conștiința. Păi pe la douăzeci de ani. Da, dar atunci a venit Revoluția (?) cu toate convulsiile ei, speranțele năruite, postcomunismul, Iliescu, minerii, liberalizarea prețurilor, prăbușirea industriei, începutul carierei mele, examene, „lasă, că ești tânăr și poți, că și eu...”, nedreptățile flagrante și disprețul plin de invidie al societății „mature”. M-am dus, în '99, să împlinesc treizeci de ani în Iași, de care mă simțeam surprinzător de legat după studenție, mult mai mult decât în timpul ei. Să fie simbolic, îmi ziceam, poate mă întorc aici. Și apoi? Apoi am muncit, am arătat că încă sunt tânăr și pot, că pot mai mult decâ...
Citiți mai multe

O zi oarecare

-
Dimineață rece de februarie. Azi am ore de predare ceva mai târziu și îmi permit să plec la școală pe la nouă și jumătate. În fața mea, o tânără cu un cățel alb și drăgălaș. Tânăra nu are nicidecum ce căuta la ora aceea pe stradă. Cățelul se oprește la un moment dat și își face nevoile pe trotuar, periculos de aproape de piciorul meu stâng, cu o mină satisfăcută. Stăpâna lui nu scoate măturica și punguța să adune ce i-a produs animăluțul de companie; de fapt, nu se sinchisește și merge mai departe. Merg și eu mai departe. Trec pe lângă două mașini scumpe, una cu număr autohton, cealaltă german. Stau una în fața celeilalte, cu avariile pornite. Au fost implicate într-o tamponare. Șoferița-victimă vorbește la telefon de parcă ar vrea să muște; vocea ei are accente metalice. Fiica ei adolescentă stă deoparte, scoasă din negurile ei hormonale de nervii mămicăi ei. Pe lângă mine trece un individ brunet, cu un sac cât toate zilele în spate și îmi zice, confidențial: „S-au spart, iaca!”. Și,...
Citiți mai multe