Treceți la conținutul principal

Bezid


Că trăim într-o ţară halucinantă, almodovariană, că de prea multe ori devin convins că de fapt am un vis absurd şi-mi vine să mă ciupesc sau să mă muşc singur, căci realitatea nu poate fi asta, că în jurul nostru patologicul a înlocuit socialul, sunt tot atâtea truisme şi da, acesta e un mod nefericit de a deschide o nouă postare pe blog.Este, totuşi, felul meu de a mă justifica de ce îmi provoacă o bucurie dincolo de cuvinte (şi dincolo de normal, mă tem să spun) să mă aflu, în răstimpuri, în locuri aspaţiale şi atemporale, enclave unde aberaţiile ministeriabililor, dacă se aud, se aud îndepărtat, printr-un zid antifonant pe care deja l-a scris istoria.
BEZID este un cuvânt ciudat, care e de fapt un nume propriu al unui sat unde, într-un fel sau altul, se trăieşte; pierdut prin judeţul Mureş, la aproximativ 45 de km de reşedinţă, pe lângă mai cunoscutul, poate, Sângeorgiu de Pădure. Vorbim, de fapt, de Bezidul Nou, căci cel vechi se află pe fundul unui lac de acumulare încă de la sfârşitul deceniului al nouălea, cu puţin înainte de relativa prăbuşire a comunismului.
Există măcar două justificări pentru construirea barajului şi generarea lacului:
alimentarea cu apă potabilă a oraşului Târnăveni, precum şi prevenirea inundării acestuia de către râul Cuşmed (ceea ce, zice-se, se petrecea adesea înainte). Oamenii au fost strămutaţi, zona inundată, o desfăşurare firească a lucrurilor, repetată de atâtea ori în alte locuri.
Cu toate astea, oamenii sunt nostalgici şi au căpătat şi aici deprinderea de a plânge vremurile dinainte. Au fost, cică, 180 de
case ce păstrau o bucată de istorie, de civilizaţie unică, de înţelegere între patru religii (nu şi cea ortodoxă). Cel puţin, aşa se pretinde într-o inscripţie pe o placă aflată pe ce a mai rămas dintr-o casă de odinioară, adică pe un zid ranforsat şi reacoperit să nu se

dărâme, să mărturisească jalea localnicilor peste veacuri.
Dincolo de peisajul atât de frumos, ca în atâtea locuri din splendida noastră ţară, încât te doare că e cumva inutil, lacul are şi o parte mai puţin obişnuită: se văd încă trunchiurile copacilor din satul de odinioară, iar în capătul opus debarcaderului se află turla a ceea ce era biserica. În plus, se zice că în anii secetoşi, când apa scade bine, se întrezăresc, fantomatic, pe sub burta bărcii, acoperişurile caselor. Mă rog, sună a început de povestire gotică şi nu neapărat inedită, dar e un loc de descoperit şi de povestit ulterior despre asta.

Magia se opreşte aici. La faţa locului, lucrurile pot fi relatate şi altfel. Ieşirea din Sângeorgiu de Pădure către Bezid înseamnă sfârşitul asfaltului. Că ne-am umplut de praf a fost ceva fericit, totuşi; putea fi noroi,

putea fi traseu de off-road. De la monumentul amintit anterior şi până la coada lacului, ca să vedem cum se cade ruina bisericii de pe şi de sub apă, maşina nu te mai poate ajuta. O abandonezi, resemnat, comunităţii bine populate de ţigani (ei or fi ăia cu civilizaţia unică acoperită cândva de apă? Întrebare retorică, nevoit răutăcioasă, dar, dacă tot am scris-o, surâd sardonic), apoi treci cu mult curaj printr-o succesiune de zone de praf şi respectiv de noroaie unde e cvasiimposibil sa nu te murdăreşti rău, dar rău de tot) şi, fiind vară, e musai să te strecori şi printre corturile unde oamenii trăiesc o întoarcere la natură în cel mai pur înţeles al expresiei, amintind de vremurile când igiena era o noţiune enigmatică. Iar foarte, foarte aproape de ruina cu pricina ne-a fost imposibil să ajungem.
Se vorbeşte, evident, numai ungureşte. De fapt, ungureşte şi ţigăneşte. Şi un fel de româneşte, probabil numai într-o unică propoziţie scurtă care începe cu "Dai?" şi nu continuă neapărat. Romicii, fie ei şi romici unguri, au un simţ cumva asemănător cu al muştelor în anumite ambianţe: oriunde e rost de turişti, cât de puţin, ei sunt acolo. Colonizează...
În loc de concluzie: un loc care nu trebuie ratat măcar atunci când drumeţul se nimereşte prin zonă. Din punctul meu de vedere, mai bine iarna,
când e îngheţat şi, sper, pustiu...

Comentarii

  1. "Cvasiimposibil"?? Eu nu m-am murdarit de noroi! ...si, da, iarna, cand totul e inghetat trebuie sa fie superb...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Pe măsură ce îmbătrânesc...

...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.    ...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.    ...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niște umbre, sunt parte din decor, …

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…