Treceți la conținutul principal

Bezid


Că trăim într-o ţară halucinantă, almodovariană, că de prea multe ori devin convins că de fapt am un vis absurd şi-mi vine să mă ciupesc sau să mă muşc singur, căci realitatea nu poate fi asta, că în jurul nostru patologicul a înlocuit socialul, sunt tot atâtea truisme şi da, acesta e un mod nefericit de a deschide o nouă postare pe blog.Este, totuşi, felul meu de a mă justifica de ce îmi provoacă o bucurie dincolo de cuvinte (şi dincolo de normal, mă tem să spun) să mă aflu, în răstimpuri, în locuri aspaţiale şi atemporale, enclave unde aberaţiile ministeriabililor, dacă se aud, se aud îndepărtat, printr-un zid antifonant pe care deja l-a scris istoria.
BEZID este un cuvânt ciudat, care e de fapt un nume propriu al unui sat unde, într-un fel sau altul, se trăieşte; pierdut prin judeţul Mureş, la aproximativ 45 de km de reşedinţă, pe lângă mai cunoscutul, poate, Sângeorgiu de Pădure. Vorbim, de fapt, de Bezidul Nou, căci cel vechi se află pe fundul unui lac de acumulare încă de la sfârşitul deceniului al nouălea, cu puţin înainte de relativa prăbuşire a comunismului.
Există măcar două justificări pentru construirea barajului şi generarea lacului:
alimentarea cu apă potabilă a oraşului Târnăveni, precum şi prevenirea inundării acestuia de către râul Cuşmed (ceea ce, zice-se, se petrecea adesea înainte). Oamenii au fost strămutaţi, zona inundată, o desfăşurare firească a lucrurilor, repetată de atâtea ori în alte locuri.
Cu toate astea, oamenii sunt nostalgici şi au căpătat şi aici deprinderea de a plânge vremurile dinainte. Au fost, cică, 180 de
case ce păstrau o bucată de istorie, de civilizaţie unică, de înţelegere între patru religii (nu şi cea ortodoxă). Cel puţin, aşa se pretinde într-o inscripţie pe o placă aflată pe ce a mai rămas dintr-o casă de odinioară, adică pe un zid ranforsat şi reacoperit să nu se

dărâme, să mărturisească jalea localnicilor peste veacuri.
Dincolo de peisajul atât de frumos, ca în atâtea locuri din splendida noastră ţară, încât te doare că e cumva inutil, lacul are şi o parte mai puţin obişnuită: se văd încă trunchiurile copacilor din satul de odinioară, iar în capătul opus debarcaderului se află turla a ceea ce era biserica. În plus, se zice că în anii secetoşi, când apa scade bine, se întrezăresc, fantomatic, pe sub burta bărcii, acoperişurile caselor. Mă rog, sună a început de povestire gotică şi nu neapărat inedită, dar e un loc de descoperit şi de povestit ulterior despre asta.

Magia se opreşte aici. La faţa locului, lucrurile pot fi relatate şi altfel. Ieşirea din Sângeorgiu de Pădure către Bezid înseamnă sfârşitul asfaltului. Că ne-am umplut de praf a fost ceva fericit, totuşi; putea fi noroi,

putea fi traseu de off-road. De la monumentul amintit anterior şi până la coada lacului, ca să vedem cum se cade ruina bisericii de pe şi de sub apă, maşina nu te mai poate ajuta. O abandonezi, resemnat, comunităţii bine populate de ţigani (ei or fi ăia cu civilizaţia unică acoperită cândva de apă? Întrebare retorică, nevoit răutăcioasă, dar, dacă tot am scris-o, surâd sardonic), apoi treci cu mult curaj printr-o succesiune de zone de praf şi respectiv de noroaie unde e cvasiimposibil sa nu te murdăreşti rău, dar rău de tot) şi, fiind vară, e musai să te strecori şi printre corturile unde oamenii trăiesc o întoarcere la natură în cel mai pur înţeles al expresiei, amintind de vremurile când igiena era o noţiune enigmatică. Iar foarte, foarte aproape de ruina cu pricina ne-a fost imposibil să ajungem.
Se vorbeşte, evident, numai ungureşte. De fapt, ungureşte şi ţigăneşte. Şi un fel de româneşte, probabil numai într-o unică propoziţie scurtă care începe cu "Dai?" şi nu continuă neapărat. Romicii, fie ei şi romici unguri, au un simţ cumva asemănător cu al muştelor în anumite ambianţe: oriunde e rost de turişti, cât de puţin, ei sunt acolo. Colonizează...
În loc de concluzie: un loc care nu trebuie ratat măcar atunci când drumeţul se nimereşte prin zonă. Din punctul meu de vedere, mai bine iarna,
când e îngheţat şi, sper, pustiu...

Comentarii

  1. "Cvasiimposibil"?? Eu nu m-am murdarit de noroi! ...si, da, iarna, cand totul e inghetat trebuie sa fie superb...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…