Treceți la conținutul principal

Şi, din nou, La mulţi ani!

E ciudat, mi se pare neobişnuit să mă aflu deja, din nou, aici în ajunul unui Nou An, care va trece mai repede decât cel care se termină, care a trecut mai repede decât cel dinainte... Se grăbeşte planeta? Mă grăbesc eu? Către ce oare? De ce oare?
Încerc să mă adun, să fac un nou bilanţ, care să nu fie contabilicesc. A fost un an cu multe emoţii neaşteptate, sau cu neaşteptat de multe emoţii, nu neapărat faste, dar cele rele să se spele... N-am mai ajuns la Stonehenge, nici nu mi-aş mai fi dorit atât de repede, dar am ajuns până la Drobeta... N-am mai văzut Sarmizegetusa Ulpia, dar am văzut Sarmizegetusa Regia. Şi am continuat să văd oraşe şi cetăţi medievale, să le ascult poveştile, să le trăiesc nedesluşit misterele, să le zăresc, cu coada ochiului, umbrele... Sunt şi-i voi fi recunoscător din adâncul inimii celei care a făcut toate astea posibile încă o dată şi încă o dată, chiar dacă ar fi putut să se bucure de o companie mult mai agreabilă decât a mea. N-ar fi fost greu, dar am fost eu totuşi... Multumesc!
Cerul s-a îndurat şi mi i-a lăsat pe toţi cei dragi alături încă un an. A fost cu adevărat un privilegiu. De aceea, pentru 2010 mi-e teamă să mă aştept la schimbări. Dacă totul va rămâne la fel ca anul ăsta, va fi tare bine. Nu-mi doresc mai mult. Poate un pic mai bine, un pic mai multă linişte in noi, mai multă înţelepciune să înţeleg că tot ce ni se întâmplă are un scop, pe care nu ne e de obicei dat să-l înţelegem.
Sunt mulţumit de ce a fost, aş fi ingrat să nu. Singurul meu regret e că se mai duce un an. De tot. De aceea, clipa dintre ani nu mai e pentru mine de mult prilej de bucurie. Şi dacă, în loc să ţipăm urări, am sta şi am medita la ce a fost şi la ce va fi, am fi mai buni şi ne-ar fi mai bine.
Şi, oricât de repede mi se va părea, dacă nu cer prea mult, la anul pe vremea asta să nu plâng. Se va mai fi dus încă un an...
LA MULŢI ANI!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…