Şi, din nou, La mulţi ani!

-
E ciudat, mi se pare neobişnuit să mă aflu deja, din nou, aici în ajunul unui Nou An, care va trece mai repede decât cel care se termină, care a trecut mai repede decât cel dinainte... Se grăbeşte planeta? Mă grăbesc eu? Către ce oare? De ce oare?
Încerc să mă adun, să fac un nou bilanţ, care să nu fie contabilicesc. A fost un an cu multe emoţii neaşteptate, sau cu neaşteptat de multe emoţii, nu neapărat faste, dar cele rele să se spele... N-am mai ajuns la Stonehenge, nici nu mi-aş mai fi dorit atât de repede, dar am ajuns până la Drobeta... N-am mai văzut Sarmizegetusa Ulpia, dar am văzut Sarmizegetusa Regia. Şi am continuat să văd oraşe şi cetăţi medievale, să le ascult poveştile, să le trăiesc nedesluşit misterele, să le zăresc, cu coada ochiului, umbrele... Sunt şi-i voi fi recunoscător din adâncul inimii celei care a făcut toate astea posibile încă o dată şi încă o dată, chiar dacă ar fi putut să se bucure de o companie mult mai agreabilă decât a mea. N-ar fi fost greu, dar am fost eu totuşi... Multumesc!
Cerul s-a îndurat şi mi i-a lăsat pe toţi cei dragi alături încă un an. A fost cu adevărat un privilegiu. De aceea, pentru 2010 mi-e teamă să mă aştept la schimbări. Dacă totul va rămâne la fel ca anul ăsta, va fi tare bine. Nu-mi doresc mai mult. Poate un pic mai bine, un pic mai multă linişte in noi, mai multă înţelepciune să înţeleg că tot ce ni se întâmplă are un scop, pe care nu ne e de obicei dat să-l înţelegem.
Sunt mulţumit de ce a fost, aş fi ingrat să nu. Singurul meu regret e că se mai duce un an. De tot. De aceea, clipa dintre ani nu mai e pentru mine de mult prilej de bucurie. Şi dacă, în loc să ţipăm urări, am sta şi am medita la ce a fost şi la ce va fi, am fi mai buni şi ne-ar fi mai bine.
Şi, oricât de repede mi se va părea, dacă nu cer prea mult, la anul pe vremea asta să nu plâng. Se va mai fi dus încă un an...
LA MULŢI ANI!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

-
 Vârtejul ăsta inconsistent și enervant de prea multe ori care se cheamă viață m-a dus (ce epifanie! ce miracol!) în preajma împlinirii a treizeci de ani de la absolvirea facultății și a aproximativ tot atâția la catedră... Treizeci! Cu alte cuvinte, un nou-născut în iunie '94 poate avea, de acum, la rândul lui, copii. Iar eu încă exist, încă mă pomenesc cu gânduri nepermis de juvenile și încă pot zâmbi în fața copiilor celor pe seama cărora mi-am pornit cariera. Februarie '95 mă țintuia în unitatea militară în care m-am format ca vajnic apărător al patriei. Urma să mă „liberez” în vreo două luni și, ca ieri, noaptea aceea în care făceam planton și priveam geamurile înflorite de ger ale uscătorului în care mă adăposteam îmi aducea primii fiori legați de ce va fi după, de prima urcare pe podiumul catedrei și de următoarele (da, atunci, catedrele școlare aveau podium...), de maniera artistică în care îmi voi captiva elevii, de viitoarele legături sufletești veșnice care se vor le
Citiți mai multe

De toamnă, deja

-
Imagine
Sfârșit de vară ambițioasă și obositoare. A doua zi de septembrie care deja începe să promită liniște și dulceață în aer. Ca niciodată, niciun regret. Ajung din nou la Băile Tușnad, de care mă leagă multe, multe amintiri, unele duioase, toate frumoase. Nu-i deloc multă lume, dar nici pustiu. Nu pot să nu remarc din nou multitudinea de garduri electrice, având evident menirea să-i țină departe pe urșii cei inteligenți și remarcabil de adaptabili. Turnul Apor, Stânca Șoimului, hotelul. Timp încremenit. Totuși, trecerea timpului se vede în Tușnad prin degradare. Lacul Ciucaș, o altă emblemă a locului, mărginit de calea ferată, odinioară cu un romantic foișor la care ajungeai pe un nu mai puțin romantic podeț, lacul zic, pe malul căruia am petrecut clipe atât de speciale de atât de multe ori, a căzut în dizgrația celor care ar trebui să-l prețuiască mai mult ca mine. Decidem să-l revedem, credința în miracole n-a murit de tot. Poate ar fi trebuit. E mai colmatat, mai trist, mai inutil. Lac
Citiți mai multe

Sfârșit de an atipic

-
 Mărturisesc, fără intenția de a supăra sau de a intriga, că mă despart cu greu de 2022, nu neapărat cel mai surprinzător an al existenței mele consumate deja ('89 nu va putea fi uitat vreodată), dar deloc departe.  S-au petrecut evenimente care, pe cât de mult mi le doream, pe atât de imposibile păreau. De pildă, am locuit douăzeci și cinci de ani (!!!) într-o garsonieră care a fost, în mic, metafora vieții mele: luminoasă și primitoare la început, s-a degradat treptat, a trebuit reparată de ceva ori, a devenit treptat improprie personalității mele și demnă de ascuns potențialilor musafiri. Am trăit în tot sfertul ăsta de veac și bucurii mari, dar și cele mai marcante perioade depresive; și speranță, dar și disperare în adevăratul sens al cuvântului, și multă, multă anxietate. A început să-mi fie frică de petrecerile dintr-un bloc de garsoniere populat cu oameni teribil de diferiți, de televizoarele date prea tare în noapte, de convorbirile nesfârșite la telefon, la un volum care
Citiți mai multe