Treceți la conținutul principal

Ma gandesc cu drag la Borsec...


Da, deja traiesc din amintirile verii defuncte...
Borsec e un loc tare drag mie. L-am descoperit anul trecut, l-am redescoperit anul asta cu alti ochi. M-a emotionat de fiecare
data. Acolo e liniste si racoare, chiar in iulie, e loc de introspectie si de detasare. Nu-l cauta niciun
zurbagiu, discoteca merge doar la sfarsit de saptamana si doar pentru localnici, nu te supara nimeni, n-are cine...
Frumos si trist, Borsecul te intampina cu
o paragina pe care poate altul ar considera-o austera.
Pentru mine, e dulce si melancolica. Vilele construite in stil romanesc de inceput de
veac trecut dorm nestingherite si viseaza, probabil, stralucirea de altadata. Lipindu-ti urechile de zidurile lor, nu e mare lucru sa auzi vreun vals sau tropaitul cailor unei calesti din care, neaparat, descinde o domnita timida, fosnindu-si volanasele in cautarea marii iubiri.
Arareori, din fericire arareori, somnul statiunii este intrerupt de caderea vreunei bucati de perete, a vreunui acoperis... Nu investeste nimeni in Borsec. Fantomele pot bantui in pace. Iar eu il iubesc asa cum e...
Pe poteci de padure, pustii si tacute, a
jungi, plecand din vechiul parc la statiunii, la Pestera cu Gheata, o grota de dimensiuni necunoscute, o binecuvantare pentru zilele in care, potrivit presei celei alarmiste, "Romania e parjolita". Acolo, se pare, temp
eratura nu urca niciodata peste 10 grade.
Pe alte poteci, la fel de minunate, te intampina Grotele Ursilor, alte formatiuni carstice cum rar poti vedea; pereti verticali, abrupti, atat de apropiati unul de altul incat, probabil, nu vad niciodata razele soarelui, iar tu, incercand si nereusind pe deplin sa-ti intinzi bratele in lateral, ai un sentiment de dulce opresiune in umezeala omniprezenta.
Borsecul e un spectacol impresionant si noaptea, daca haladuiesti pe aleile bine luminate, dar goale; ai putine sanse sa intalnesti pe cineva, ar fi un fenomen rar sa vezi vreo stralucire in geamurile caselor care dau impresia de a fi locuite. In rest, linistea...
Iar privilegiul care mi s-a oferit in plus a fost ploaia.
Niciodata prea mult, niciodata coplesitor. Elementul de decor fara de care Borsecul n-ar fi fost Borsec...

Totusi, in Borsec se intampla ceva macar o data pe an: ca o ironie dulceaga, Zilele statiunii se petrec in ultimul sfarsit de saptamana de iulie. Locul se umple de galagie si se goleste de persoana mea. Atentie, anul asta era pe afis o mare atractie: majoretele din Ditrau...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Când viaţa ţi se pare anostă...

...un bun exerciţiu, fără îndoială, este să-ţi testezi dragostea de ea. Să treci voit printr-o situaţie de limită. Odată ieşit de acolo, eşti purificat.
Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net.
Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat.


Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc despre e…