Treceți la conținutul principal

Ma gandesc cu drag la Borsec...


Da, deja traiesc din amintirile verii defuncte...
Borsec e un loc tare drag mie. L-am descoperit anul trecut, l-am redescoperit anul asta cu alti ochi. M-a emotionat de fiecare
data. Acolo e liniste si racoare, chiar in iulie, e loc de introspectie si de detasare. Nu-l cauta niciun
zurbagiu, discoteca merge doar la sfarsit de saptamana si doar pentru localnici, nu te supara nimeni, n-are cine...
Frumos si trist, Borsecul te intampina cu
o paragina pe care poate altul ar considera-o austera.
Pentru mine, e dulce si melancolica. Vilele construite in stil romanesc de inceput de
veac trecut dorm nestingherite si viseaza, probabil, stralucirea de altadata. Lipindu-ti urechile de zidurile lor, nu e mare lucru sa auzi vreun vals sau tropaitul cailor unei calesti din care, neaparat, descinde o domnita timida, fosnindu-si volanasele in cautarea marii iubiri.
Arareori, din fericire arareori, somnul statiunii este intrerupt de caderea vreunei bucati de perete, a vreunui acoperis... Nu investeste nimeni in Borsec. Fantomele pot bantui in pace. Iar eu il iubesc asa cum e...
Pe poteci de padure, pustii si tacute, a
jungi, plecand din vechiul parc la statiunii, la Pestera cu Gheata, o grota de dimensiuni necunoscute, o binecuvantare pentru zilele in care, potrivit presei celei alarmiste, "Romania e parjolita". Acolo, se pare, temp
eratura nu urca niciodata peste 10 grade.
Pe alte poteci, la fel de minunate, te intampina Grotele Ursilor, alte formatiuni carstice cum rar poti vedea; pereti verticali, abrupti, atat de apropiati unul de altul incat, probabil, nu vad niciodata razele soarelui, iar tu, incercand si nereusind pe deplin sa-ti intinzi bratele in lateral, ai un sentiment de dulce opresiune in umezeala omniprezenta.
Borsecul e un spectacol impresionant si noaptea, daca haladuiesti pe aleile bine luminate, dar goale; ai putine sanse sa intalnesti pe cineva, ar fi un fenomen rar sa vezi vreo stralucire in geamurile caselor care dau impresia de a fi locuite. In rest, linistea...
Iar privilegiul care mi s-a oferit in plus a fost ploaia.
Niciodata prea mult, niciodata coplesitor. Elementul de decor fara de care Borsecul n-ar fi fost Borsec...

Totusi, in Borsec se intampla ceva macar o data pe an: ca o ironie dulceaga, Zilele statiunii se petrec in ultimul sfarsit de saptamana de iulie. Locul se umple de galagie si se goleste de persoana mea. Atentie, anul asta era pe afis o mare atractie: majoretele din Ditrau...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…