E Săptămâna Mare
Plouă, se oprește și iar plouă. Aproape ninge. E frig. Mai devreme, cădeau boabe de polistiren din cer (măzăriche?). Învierea Domnului e aproape, iar eu o simt nu atât în suflet; din păcate, mai degrabă o deduc doar din aglomerație și din nesfârșitele și ridicolele știri despre cum încondeiază oamenii ouăle. Mântuitorul va fi învins din nou nimicnicia, în timp ce oamenii se pregătesc de petreceri și grătare pe care sfârâie rămășițele bieților copii de ovine. Adineauri a fost Crăciunul. Acum e iar Paștele. Acuși vine Crăciunul. Anul Domnului pe care îl străbatem a găsit-o pe mama în spital, într-un salon de la chirurgie, lângă o femeie simplă și permanent nemulțumită și o alta, nonagenară, puțin într-o lume separată. Despre mine nu-mi amintesc prea multe; doar spaima, scările care mă duceau la patul ei, uneori liftul, în rarele zile când nu năvăleau familii întregi de conaționali tradițional deficitari în educație și, nu departe de salonul mamei, cel al unui bun și drag coleg de ca...