Lumea mea

Cristo Redentor  ...și-au găsit loc, într-o zi vântoasă de primăvară atemporală, surprinzător și sfielnic, Capela Suhard și Cristo Redentor. Și Lacul Roșu, peren, chiar dacă îl abandonasem atâta amar de timp. Și-a deschis ușile Castelul de la Miclăușeni, cu dulcea lui desuetudine, cu dulcea lui tihnă, cu simpaticul lui ghid. Și nici Alecsandri nu părea plecat de multă vreme din cele lumești în veșnicie, la Mircești... Miclăușeni Mormântul lui Alecsandri, Mircești ...mi s-a ivit în cale Mănăstirea Nechit și căprioarele. Și lacul, și o tânără cu obraji roșii ca merele care stătea și citea pe malul lui. Și Mănăstirea Buluc, acolo unde am văzut cocorii întorcându-se cu o nouă promisiune de vară... Lacul cu Nuferi, Nechit ...o vară venită, în mod bizar, la sfârșit de martie, prin peisajul selenar al Vulcanilor Noroioși și prin romantica și fantomatica stațiune a lui Monteoru, stârnindu-mi sentimente nedeslușite și amintiri străvezii ca niște dantele... Vulcanii Noroioși ...impozantă și ...

 ...de răcoare, de aer curat, de vânt, de ploaie. De ninsoare, de viscol, de ger. ...de vacanțele de altădată. Mi-e dor să mă cheme depărtările, locurile necunoscute, așezările cu oameni pe care, eventual, îi voi fi întâlnit o singură dată în viață, cu totul întâmplător, apoi ne-am despărțit pentru totdeauna, fără regrete, fiecare târându-și propria poveste de viață, unică și cu totul specială. Mi-e dor să-mi fie dor să plec, să simt bucuria aceea efervescentă, care aproape îmi tăia răsuflarea, când mă urcam în mașină, bagajele puse în spate, necazurile lăsate acasă, și plecam... ...să-mi vină idei, adesea obsedante, de orice fel, care tăceau numai dacă le puneam în practică și nu greșeam niciodată. De fapt, mi-e dor să nu-mi fie frică. Mi-e dor de vremurile în care războiul, pandemia, valurile de căldură persistente și ucigătoare erau atât de greu credibile, încât nu se gândea nimeni la ele, necum să ne cresteze existențele. Mi-e dor de normalitate, de firesc, de simplitate. De bu...

E așa, o amorțeală a simțurilor spiritului, ca atunci când ai vată în urechi, ai nevoie de ochelari și nu-i ai și mai ești și împachetat în nailon, precum bagajele la aeroport. E și un soi de amețeală, o incapacitate de a mă raporta la prezent, de a înțelege pe deplin unde sunt, ce fac și ce vreau să fac. Ca o mahmureală, presupun. Măcar de ar fi. Sunt niște fantome ale trecutului, nedefinite, intangibile, amorfe, dar negre, care mă tulbură fără să pot înțelege cum și de ce; niște ecouri, ca niște gemete ale unor zile care s-au întâmplat în cadre asemănătoare și care, cred, nu au fost cele mai faste din existența mea. Niște reziduuri insalubre ale unor frământări de adolescent hipersensibil și de tânăr care nu se regăsea în societatea în care trebuia să respire, niște reziduuri, spun, care se ridică la suprafață odată cu mutarea mea înapoi în blocul în care am crescut, am fost adolescent hipersensibil și tânăr inadaptat. Altfel, nu știu... Vatelina asta care mă împresoară mă împiedică ...