Lumea mea

 Ajuns la capătul unui an atât de aparte, auzind speranţele fierbinţi ale semenilor mei pentru un 2021 infinit mai fast, îmi dau seama că am toate motivele să-i fiu recunoscător bunului Dumnezeu pentru atât de multe. N-am destule cuvinte să exprim bucuria pentru că familia mea a rămas întreagă alături de mine. Sigur că nu întinerim şi că bolile cronice apar sau se agravează, dar, atâta timp cât suntem împreună, le-om duce pe toate. Rămâne incomprehensibil pentru mine (şi-mi doresc să rămână aşa oricât de mult) cum poţi merge mai departe atunci când suferinţa cuiva drag dispare odată cu persoana însăşi. Plec recunoscător genunchii pentru că molima nu ne-a atins, dar şi pentru liniştea fără egal de care am avut parte în perioada pe care o numim, îndeobşte oripilaţi, „lockdown”. Sigur că ieşeam cu teamă să cumpăr fie şi o pâine, dar măcar nu mai vedeam alcoolicii de la crama cartierului, care semnează condica începând cu zorii şi până la apus, grup jalnic şi zgomotos; nici necaucazien...

 Pentru mine, Crăciunul n-a fost niciodată despre „ho, ho, ho!”, nici despre „Singur acasă” ori brazi împodobiți din noiembrie până în martie. Nu vreau să fie despre aglomerație, claxoane, reportaje despre îmbulzeli pe ultima sută de metri, reclame cu clopoței, Rudolph și Dean Martin, urări din obligație, cadouri din obligație, petreceri cu Crăciunițe ghidușe și seminude. Voi continua să mă opun cu obstinație intrării în cugetul meu a unor cetățeni mai mult sau mai puțin caucazieni care vin cu steaua simultan cu capra, fără să știe semnificația datinilor și aruncă petarde fără să știe de ce. Sunt zile stridente, obositoare și goale, copiate cât mai fidel din filmele americane difuzate aproape din vară și care, deși croite pe același tipar, fac gospodinele să lăcrimeze de fiecare dată. Pentru mine, Crăciunul e un prilej de dulce aducere-aminte a bunicului matern, fost deținut politic din prea mult bun-simț, care și-a iubit cei patru nepoți dincolo de omenesc și care prețuia ideea de...