Lumea mea

    Sunt student în anul întâi. Nici pe departe la facultatea pe care mi-am dorit-o, dar nu mai contează. Simplul fapt că sunt student îmi conferă un statut invidiat de nouă tineri din zece. Îmi impun să cred în karma. E decembrie '89, a început iarna și, în Iași, iernile sunt aspre. Bate un crivăț uscat, iar în camera de cămin căldură nu-i decât de la noi, cei patru tineri înghesuiți acolo. Uneori, mai vin și colege, dar nu stau mult; au buletinele lăsate jos, la portar și ar putea avea probleme dacă întârzie prea mult în cămin de băieți. E frig și am prins o viroză care nu vrea deloc să mă lase. M-am dus la un moment dat la cabinetul medical al campusului, dar doctorița de acolo m-a îndemnat, plictisită, să-mi duc boala pe picioare, cum face și ea. Oricum, adaugă, n-are ce să-mi dea. Noroc de surorile bunicii mele, care au găsit pe cineva să-mi facă Polidin, medicamentul-minune care nu se dezminte. Pe de altă parte, sunt pus de serviciu la ușa căminului și-i un curent năpra...

   N-am reușit încă să înțeleg diferența dintre Moieciu de Sus și Cheia, sau dintre Cheia și Fundata și, ce-i drept, nici nu prea mi-am bătut capul. Atunci când am descoperit că GPS-ul meu actualizat acum câțiva ani știe locul în care urma să mă cazez, am renunțat la geografie autodidactă. Am realizat, în schimb, odată ajuns, că mă aflu într-un loc splendid („Vârful Cheii”), perfect pentru a sta și a citi în balcon și... cam atât. „Vârful Cheii” văzut din balconul meu (în fundal)    Chestionat, amicul Google mi-a dat o listă de locuri interesante de văzut; din păcate, drumul dintre Râșnov și Moieciu a trecut, se pare, de-a lungul anilor, prin niște traume covârșitoare; la nici un kilometru distanță dintre ele, semafoarele care delimitează zonele în lucru fac ce știu ele: sporesc timpul de parcurs și consumul de combustibil și creează coloane eterogene. De aceea, am renunțat la minunățiile de pe Valea Prahovei, nu fără regret. Palatul Cantacuzino, de exemplu, n...

Până la urmă, s-a dus și anul ăsta școlar. Am fost diriginte de clasă terminală, iar festivismul ne omoară cu zile o dată la fiecare patru ani. Am supraviețuit iarăși banchetului, deși mi-e din ce în ce mai greu să înțeleg ce e frumos într-o asemenea noapte, iar muzica e din ce în ce mai departe de conceptul meu de muzică. Azi e prima zi a unei noi vacanțe de vară și, mai mult ca de obicei, mă lupt cu mine însumi să mă liniștesc și să-mi ies din starea de tensiune adusă de ultimele săptămâni. Ce-i drept, nu prea îmi iese. Iar căldura care ne-a lovit brusc după o primăvară ca o toamnă nu mi-e de niciun folos. În zece zile, voi împlini 50 de ani și voi trece pragul senectuții. Voi păși lent (sper eu) în perioada aceea a vieții în care azi te doare una, mâine mai multe, poimâine și mai multe, până când nu mai bagi de seamă și ajungi să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru o nouă zi. Apoi, în scenariul pesimisto-realist, nu-i mai mulțumești... Dar mai am zece zile până atunci și abia mi-a î...