"Paznici de noapte"
În ziua aceea de vară, când am terminat facultatea, când am întors capul din maşina burduşită de bagaje care mă ducea de tot acasă şi mi-am văzut gazda plângând (ulterior a dispărut din vieţile tuturor), mi-am dat seama că ceva s-a rupt dureros şi că meschinul meu orăşel n-o să mă mai încapă niciodată. Că tot ce înseamnă viaţa boemă va rămâne în dulci şi suave amintiri. Că mai nimic din tot ce făceam purtând armura de student nu-mi va mai fi permis niciodată. Cu gândurile astea am ajuns acasă şi am continuat, spre surprinderea mea, să trăiesc. Au început să-mi lipsească radiourile cu muzici non-stop pe care învăţam în sesiuni - altfel nu se putea -, filarmonica, teatrul, expoziţiile, manifestările stradale, grădina botanică, studenţii, lumea. Tot spre surprinderea mea, dorurile astea arzătoare au început să se cicatrizeze. Probabil că trebuia să mă adaptez şi m-am adaptat. Cumva trebuia să supravieţuiesc, chiar şi trunchiat. În fond, pe seama introducerii ăsteia melodramatice vreau...