La capăt de douăzeci-douăzeci

 Ajuns la capătul unui an atât de aparte, auzind speranţele fierbinţi ale semenilor mei pentru un 2021 infinit mai fast, îmi dau seama că am toate motivele să-i fiu recunoscător bunului Dumnezeu pentru atât de multe. N-am destule cuvinte să exprim bucuria pentru că familia mea a rămas întreagă alături de mine. Sigur că nu întinerim şi că bolile cronice apar sau se agravează, dar, atâta timp cât suntem împreună, le-om duce pe toate. Rămâne incomprehensibil pentru mine (şi-mi doresc să rămână aşa oricât de mult) cum poţi merge mai departe atunci când suferinţa cuiva drag dispare odată cu persoana însăşi.

Plec recunoscător genunchii pentru că molima nu ne-a atins, dar şi pentru liniştea fără egal de care am avut parte în perioada pe care o numim, îndeobşte oripilaţi, „lockdown”. Sigur că ieşeam cu teamă să cumpăr fie şi o pâine, dar măcar nu mai vedeam alcoolicii de la crama cartierului, care semnează condica începând cu zorii şi până la apus, grup jalnic şi zgomotos; nici necaucazienii care obişnuiesc să scormonească prin gunoaie şi să lase în urmă mai multă mizerie decât au găsit; nici chiar oamenii de rând, ale căror expresii oscilează, cel mai adesea, între deznădejde şi agresivitate, fără să mascheze nicidecum o ignoranţă nedemnă de un european de astăzi. Auzeam, uimit, susurul râului care curge în apropiere, aşa cum mi se întâmpla când eram copil, iar proaspeţii şi imberbii şoferi nu ieşeau să-şi tureze hergheliile de sub capotă în mod periculos şi la fel de inutil ca înseşi vieţile lor prezente. Pătrunsesem într-un univers paralel, cu alte reguli, cu timp mai mult pentru citit şi excursii imaginare, mult mai bogate spiritual.

Cetatea Marienburg
Anul care se duce mi-a dăruit o maşină nouă; ideea a încolţit pe neaşteptate şi a rodit atât de repede, încât am avut sentimentul că mi-era menită atunci, în primăvară, nu altcândva. Sunt plin de gratitudine în faţa Domnului că am parcurs deja opt mii de kilometri, bucurându-mă plenar de cetăţi medievale
reconstruite, de fenomene carstice uimitoare şi cvasinecunoscute, de locuri pline de semnificaţii pentru sufletul meu, pe care îmi doream de
Lacul de Smarald de la Racoş

multă vreme să le revăd şi le-am revăzut şi pentru că fiecare kilometru parcurs mi-a adus o stare vecină cu beatitudinea, aşa cum fugeam de angoasele, de tristeţile şi de umbrele de acasă în automobilul meu mai precaut decât mine, har inteligenţei artificiale.
Cetatea Rupea

Iar Domnul mi-a îngăduit să ajung de fiecare dată cu bine acasă şi m-a protejat chiar şi de ursul de la
Băile Balvanyos, pe lângă care am trecut şi care m-a ignorat, cuminte.

Sunt atât de multe de învăţat din experienţele oferite de anul care se duce. Suntem atât de vulnerabili şi de fragili, încât e minunat să trăieşti, să fii sănătos şi să te bucuri de asta în mod decent şi plenar. Ar trebui, desigur, să ne putem vedea limitele propriei erudiţii, să învăţăm să vorbim numai atunci când, cât şi cum se cuvine şi să ne iubim unii pe alţii, chiar dacă asta înseamnă şi să purtăm corect o mască; să ne vaccinăm, în pofida reţelelor sociale, acolo unde fiecare e liber să scrie ce înţelege el din lumea asta, care ne îndeamnă să nu. Să realizăm că, în absenţa unei îmbrăţişări de complezenţă şi a unor pupături zgomotoase în stil balcanic, o vorbă bună şi un zâmbet, fie ele şi virtuale, pot face diferenţa între normalitate şi insanitate. Să pricepem că toţi suntem ţărână şi, de aceea, ar trebui să fim uniţi în înfruntarea demnă a capriciilor naturii, în loc să stăm în faţa unei oglinzi ipotetice care, la întrebarea „cine-i cel mai frumos, mai deştept şi mai important din ţară” să ne gâdile necondiţionat orgoliile.

 Sunt, dinainte, recunoscător bunului Dumnezeu pentru că, în anul care stă să înceapă, vom primi mai mult bine şi mai puţin rău decât merităm. Şi-L rog preaplecat ca, la anul pe vremea asta, să-mi îngăduie să-mi exprim recunoştinţa că mi i-a lăsat pe toţi cei dragi alături de mine. Da, cu siguranţă, aici încap şi prietenii, pe care trebuie să mai învăţ să-i merit şi cărora le mulţumesc, deopotrivă.

Mănăstirea Horaiţa

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic