Neverosimil

Nu știu dacă „Neverosimil” este titlul pe care-l voi păstra, și asta pentru că nu sunt sigur că voi merge cu postarea până la capăt. Dacă va fi bine, mi-am spus, ar trebui să scriu, să nu uit că poate fi și așa, că întregul tău mic univers se poate rescrie și se poate raporta altfel la micile universuri ale celorlalți, și asta într-o clipă. Doar că nu știu să scriu despre ceea ce ni se întâmplă. Am citit mult Stephen King și, fie că-l pot copia, fie că nu (firește că nu...), e o diferență majoră: romanele lui sunt ficțiune. Pandemia este (sau, totuși, nu?) o realitate.
E neverosimil să ies din casă în toiul zilei lucrătoare și să aud doar cum trece vântul printre copaci. Să pot traversa strada aproape fără să trebuiască să mă asigur. Să fiu înconjurat de oameni cu măști care așteaptă, la fel ca mine, cuminți, să prindă o tranșă de acces într-un supermarket din orășelul meu muncitoresc scăpătat și uitat din Moldova. Să văd bulevardul golit de oameni de la un capăt la altul, dimineața sau după-amiaza. Să nu merg la catedră, dar să văd online cum elevii mei rezolvă, supuși, sarcinile pe care le dau de la acest computer benign. Și e o liniște, Doamne, e o liniște pe care mi-am dorit-o, dar așa, cum ne putem dori să călătorim pe Lună, conștient de probabilitatea infimă să o obțin; e o liniște sinistră. Și ea e total neverosimilă.
Nu putem ști dacă sau cum vom ieși din ce ni se întâmplă acum, nimeni nu știe. Dar, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să răzbatem, atunci se presupune că vom fi alții și că vom fi avut tare, tare multe de învățat despre noi și despre ceilalți, despre ce contează cu adevărat, despre ce înseamnă adevărata fericire și adevărata lumină.
Și, peste toate, e primăvară...