Vladis

   N-am reușit încă să înțeleg diferența dintre Moieciu de Sus și Cheia, sau dintre Cheia și Fundata și, ce-i drept, nici nu prea mi-am bătut capul. Atunci când am descoperit că GPS-ul meu actualizat acum câțiva ani știe locul în care urma să mă cazez, am renunțat la geografie autodidactă. Am realizat, în schimb, odată ajuns, că mă aflu într-un loc splendid („Vârful Cheii”), perfect pentru a sta și a citi în balcon și... cam atât.

„Vârful Cheii” văzut din balconul meu (în fundal)

   Chestionat, amicul Google mi-a dat o listă de locuri interesante de văzut; din păcate, drumul dintre Râșnov și Moieciu a trecut, se pare, de-a lungul anilor, prin niște traume covârșitoare; la nici un kilometru distanță dintre ele, semafoarele care delimitează zonele în lucru fac ce știu ele: sporesc timpul de parcurs și consumul de combustibil și creează coloane eterogene. De aceea, am renunțat la minunățiile de pe Valea Prahovei, nu fără regret. Palatul Cantacuzino, de exemplu, nu l-am văzut niciodată, așa cum Sfinxul Bucegilor mi-e la fel de necunoscut ca cel egiptean. Data viitoare...

  Deocamdată, m-am decis să vizitez Peștera Dâmbovicioarei. M-am informat sumar (400 de lei am dat pe noapte la cazare, dar n-a intrat și wifi-ul în preț; probabil nu cadra cu peisajul...), am aflat că nu e mare, că șoseaua e excelent întreținută, marcată și mărginită de parapete, ce mai, mă aștepta.

  Tot în Google mi-am pus nădejdea să mă ghideze; GPS-ul meu neactualizat recent n-a auzit de peșteri. Numai că, în loc de șoseaua minunată, m-am pomenit pe niște drumuri desfundate, care s-au transformat în ulițe, care s-au transformat într-un fel de potecuțe de munte cu viraje strânse și ascendente, departe de ce scriau toți bloggerii care susțineau cu totul alte condiții de drum. După vreo cincisprezece kilometri și multă transpirație rece, am ieșit la o intersecție mare, mare și un indicator dublu: spre stânga, Brașov, spre dreapta, peștera... A fost unul din momentele rare când nu m-am mai referit, în gândurile mele intime, la Google ca la un prieten.

Dâmbovicioara

   În sfârșit, destinația. Fusesem atenționat de alți turiști să nu mă apropii cu mașina prea mult de gura peșterii, că șoseaua se îngustează mult și nu mai e loc de

întors, iar administratorii nu mă lasă să intru decât pe jos, așa că am lăsat-o la vreo jumătate de kilometru, într-un refugiu, am băut o gură mare de cafea și am pornit pe jos, de-a lungul acelui diafan pârâu de munte care se numește Dâmbovicioara, prin alte chei de o sălbăticie minunată.

   Am urcat, am ajuns la ghișeu, am plătit zece lei pentru intrare și am întrebat dacă trebuie să aștept să se formeze un grup. Ar fi fost cam greu, pentru că ajunsesem destul de dimineață și prea mulți turiști nu erau - au venit ulterior, în exces, în compensație. Nu, nu trebuia să aștept grupul, mi s-a spus să intru și atunci, minune! Am realizat că cei vreo cinci - șase copii care se jucau fără griji la gura peșterii nu erau ai turiștilor, ci erau ghizi! Imediat s-a desprins un puști de vreo 12 - 13 ani, cu vocea în schimbare și cu multă seriozitate, care m-a anunțat că el este ghidul meu și m-a invitat să-l urmez. M-am străduit ca zâmbetul meu condescendent interior să nu se reflecte ca atare la exterior.

„Căpșuna”

   Nu e o peșteră mare, atât cât se vizitează, nici dificil de explorat, dar băiatul s-a dovedit, deopotrivă, și profesionist, și copil. Mi-a explicat care sunt stalactite și care sunt stalagmite, cum, pe alocu

Oase de urs preistoric

ri, ele se unesc și formează coloane. Ori de câte ori mă invita să merg mai departe, nu uita să-mi spună, după caz, „atenție la cap”, sau „atenție la treaptă”, sau amândouă. Intrase pe deplin în personaj, nu zâmbea, nu-și permitea umbră de diletantism. Nici măcar atunci când mi-a arătat o formațiune despre care mi-a spus că seamănă cu un elefant („dacă nu vedeți, apelați la imaginația dvs.,” mi-a zis - și zău că-mi trebuia, multă), o alta în formă de căpșună și alte minunății care, probabil, când treci de vârsta poveștilor, se ascund... Mi-a explicat că oasele expuse într-o firidă sunt de urs - „dar nu de urs din zilele noastre, ci de urs preistoric, care avea colții mai lungi”. Mi-a arătat nișe, adâncituri și scobituri pe unde,

Ascunzătoare

zice-se, se ascundeau haiduci, oricât de neverosimil mi se părea mie. „Cum reușeau să urce acolo?” nu mi-am putut reține întrebarea sinceră, pentru că pereții erau lustruiți și drepți. „Cu scara și cu frânghia” a venit răspunsul prompt și sobru. L-am întrebat dacă am voie să fac poze. „Desigur!” mi-a dat el permisiunea. Doar că, la un moment dat, telefonul meu, același care m-a dus prin fundături, s-o fi simțit copleșit de vină și a încetat să mai reacționeze.

   Turul s-a terminat în vreo zece minute, moment în care s-a întors spre mine și m-a anunțat: „Aceasta a fost Peștera Dâmbovicioarei, eu sunt Vladis și vă mulțumesc!” cu aceeași seriozitate și același profesionalism de om de trei ori mai vârstnic. Apoi a făcut stânga-mprejur și a ieșit, înainte să-mi vină mie vreo idee, oricât de mică, de răsplată. Afară, grupul îl așteptase cu nerăbdare: ”uite-l” a strigat o fetiță. „Joci?”

   Nu atât peștera, în niciun caz drumul, nici peisajele, ci micul meu ghid mi-a făcut ziua frumoasă și m-a făcut să înțeleg că asta era experiența pe care ar fi trebuit s-o regret dacă aș fi renunțat și m-aș fi întors. Îmi pare rău că nu mă lasă legea să vi-l arăt decât din spate. Mulțumesc, Vladis!

Vladis