Prima zi de vacanță

Până la urmă, s-a dus și anul ăsta școlar. Am fost diriginte de clasă terminală, iar festivismul ne omoară cu zile o dată la fiecare patru ani. Am supraviețuit iarăși banchetului, deși mi-e din ce în ce mai greu să înțeleg ce e frumos într-o asemenea noapte, iar muzica e din ce în ce mai departe de conceptul meu de muzică.
Azi e prima zi a unei noi vacanțe de vară și, mai mult ca de obicei, mă lupt cu mine însumi să mă liniștesc și să-mi ies din starea de tensiune adusă de ultimele săptămâni. Ce-i drept, nu prea îmi iese. Iar căldura care ne-a lovit brusc după o primăvară ca o toamnă nu mi-e de niciun folos.
În zece zile, voi împlini 50 de ani și voi trece pragul senectuții. Voi păși lent (sper eu) în perioada aceea a vieții în care azi te doare una, mâine mai multe, poimâine și mai multe, până când nu mai bagi de seamă și ajungi să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru o nouă zi. Apoi, în scenariul pesimisto-realist, nu-i mai mulțumești...
Dar mai am zece zile până atunci și abia mi-a început vacanța. Aș întoarce timpul cu șase, șapte, opt ani, dar trebuie să accept că e vacanța de vară 2019 și vreau să mi-o petrec frumos. Mi s-a oferit ocazia să descopăr Grecia și, deși nu e exact genul meu de a-mi petrece timpul, n-am s-o ratez. E o experiență de insectar, până la urmă. Apoi mă voi retrage pentru trei zile la Moeciu, că îmi rămăseseră tichete de vacanță. După care sigur o să mai vreau măcar o umbră palidă a altor veri. Sentimentele acelea de dulce abandon și de minunată libertate, când botul mașinii era îndreptat în partea opusă casei și urma să străbatem drumuri inedite, să descoperim locuri misterioase și să ne întoarcem încărcați de poze și de amintiri și de frumusețe și de bine sunt imposibil de reeditat, dar pot fi cumva simulate.
Scriu câteva cuvinte, apoi le șterg. Laptopul primit deja cadou de la cei mai dragi oameni din viața mea îmi permite și îmi suportă multe. Nu debordez de inspirație, nici pe departe, dar asta e una din acele zile către care să mă întorc mai târziu. Repet: e prima zi de vacanță și a zecea înainte de senectute. Contează!
Scrisesem că am emoții pentru bunul mers al verii ce urmează. Am șters, căci m-am răzgândit: sunt de-a dreptul anxios. Și-mi doresc să cred că, atunci când se va face toamnă, voi reciti postarea asta cu un zâmbet condescendent și cu o dulce melancolie. Voi ofta ușurel și voi spune că a fost tare frumos, aproape nemeritat de frumos, că, dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș accepta fără murmur și că, slavă Domnului, am făcut în jurul meu oameni fericiți. Am realizat de curând că rostul unui om sănătos, între două vârste și singur nu este acela de a tânji după ce nu are sau de a regreta drumul urmat și șansele ratate, ci de a aduce bucurii sau cel puțin zâmbete celor din jur, niciodată prea multe, niciodată întru risipă. Abia în felul ăsta îmi voi merita zilele, deja mai multe decât a altor oameni dragi și abia astfel voi putea să-mi găsesc liniștea. E atât de ușor!
O să fie bine, nu-i așa?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic