Pe măsură ce îmbătrânesc...
...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.
...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.
...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niște umbre, sunt parte din decor, iar decorul se schimbă. Aici este un videoclip dintr-un album pe care Alanis Morisette l-a lansat acum nu mai puțin de douăzeci și trei de ani și pe care îl înțeleg astăzi, în sfârșit.
...frica de singurătate, totuși, capătă material, devine palpabilă. Chiar dacă frica, mi-a explicat cândva un drag prieten teolog, citându-l pe Steinhardt, este un păcat. La anul ating mijlocul veacului meu de existență, iar prezența cuiva lângă mine nu va mai fi un prilej de a-mi petrece timpul în mod amuzant, ci se va schimba într-o necesitate. Mă simt învingător când mă întorc din vacanțe solitare petrecute aiurea prin țară, căci pot să-mi sfidez umbrele și fantomele, dar, curând (cât de curând?), asta va deveni, probabil, o victorie împotriva timpului și a decrepitudinii. Iar apoi...
...îmi dau seama că ceea ce mă reprezintă cu adevărat, fie că-i spunem suflet, sau spirit, sau eu, sau fărâma de divinitate, acel eter care sunt nu are vârstă, nu ține pasul cu timpul, nu obosește, nu se ofilește, nu se acrește. Eu, la cincizeci de ani, voi fi același cu cel de la cinci ani, doar știind mai multe, dar simțind la fel. Plânsul interior poate fi la fel de sfâșietor și de profund. Doar că, între timp, am mai învățat, cu mult exercițiu, să disprețuiesc, din autoconservare.
...devin cinic. Probabil, tot din autoconservare.
Anul care se încheie a fost complicat, sucit, surprinzător pe alocuri, uneori în sensul bun. Pe de altă parte, simt de la el un mesaj de avertizare apropo de 2019, care poate fi un an mai bun, sau poate fi unul banal, sau unul greu ori foarte greu. Am să beau șampanie de Revelion nu din rutină, nici de bucurie că se mai termină o etapă, ci pentru a-mi anestezia neliniștea și a-mi reduce la o șoaptă acel mesaj de avertizare și am să mă rog pentru milostivirea Domnului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu