Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradițională pe patru roți mi-am petrecut-o tot cu mine însumi, minunându-mă de cât de bine mă simt și că pot face orice îmi cere inima. Îmi părea ciudat să mănânc la un restaurant singur, dar, cu o carte la mine din care cu greu am ridicat ochii, am reușit și asta, realizând că sunt doar un bărbat oarecare, între două vârste, pornit serios către a treia, care nu mai interesează pe nimeni.
Una peste alta, anul ăsta m-a ajutat să mă învăț mai bine cu mine însumi și să mă adaptez la o potențială singurătate reală, totală, către care am senzația că mă împinge fiecare an care trece și căreia am obosit să mă opun. "Everybody hurts", nu? Doar că, astă-vară, pe drumuri, eu nu mi-am făcut mie însumi niciun rău. Pare-se că mi-a plăcut atât de mult, încât am să repet experiența destul de multe ori de acum înainte. Cum o vrea bunul Dumnezeu...
Am să închei printr-un copy-paste, pentru că, har Domnului, ce îmi doream în postarea de la începutul anului devine acum posibil. Să îndrăznesc să visez mai departe? Iată ce scriam:
„Cel mai important lucru e, de departe, faptul că, atunci când ne-am adunat de Sărbători, n-a lipsit nimeni de la numărătoare. N-a mai contat nimic altceva. Iar masa de Crăciun, așa cum o pregătește mama, nu poate fi înlocuită de nimic.
Ei, uite, paragrafului de mai sus îmi doresc să pot să-i dau copy-paste în postarea mea de la anul, fix din aceeași perioadă. Adică acuși, cu voia Domnului. Și nu îndrăznesc să cer mai mult...”.
Atât. Nu vreau mai mult pentru anul ce vine.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic