Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii.
Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam.
A fost. Și probabil o să-mi tot fie.
La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de ce.
Sună la ușă și mă sperii, pentru că nu aștept pe nimeni și, de obicei, nu mă mai aștept la nimeni. O fi vreun cerșetor, îmi zic și încerc să-mi văd de treabă mai departe, în liniște. Se-ntâmplă adesea. Sunt mulți, în pofida tuturor promisiunilor electorale ale tuturor celor aleși măcar de când locuiesc eu aici.
Dar mai sună o dată. Depun cât mai fără zgomot obiectul pe care-l țineam în mână și, cu infinite precauții, dau la o parte căpăcelul vizorului. Am văzut destule filme neliniștitoare la viața mea și aproape că mă aștept să-mi rânjească, de dincolo de ușă, cine știe ce monstru. Dar e întuneric, nu văd pe nimeni, așa că mă îndepărtez de ușă, călcând ca o pisică. Nu-mi e bine.
Și, ei, bine, sună a treia oară. Soneria e chiar deasupra capului meu și e remarcabil de stridentă, așa că-mi provoacă o bruscă descărcare de adrenalină. Am să deschid și am să termin odată cu farsa asta. Am treabă. Fac dinadins mult zgomot, rotesc cheia furios în broască și apăs clanța.
Doamne!... Ușa e larg deschisă, iar eu stau în prag și mă uit aiurit la vălurirea anapoda a întunericului din fața mea. Îl simt, nu pot să spun nici măcar că-l văd. E negrul absolut, e Întunericul absolut. Și, treptat, se curbează, se bombează pe mijloc, să poată intra în casa mea, în viața mea, în mine.
Mă trezesc gemând, transpirat, îngrozit și mă uit la ceas. E două noaptea, semn că întunericul mai ține o vreme. Aprind lumina și încerc, pentru tot restul nopții, să găsesc o semnificație a coșmarului cumplit a cărui victimă am fost.
O mai caut încă. Și mă întreb dacă s-a terminat sau abia începe...



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic