Treceți la conținutul principal

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii.
Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în 2007. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam.
A fost. Și probabil o să-mi tot fie.
La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de ce.
Sună la ușă și mă sperii, pentru că nu aștept pe nimeni și, de obicei, nu mă mai aștept la nimeni. O fi vreun cerșetor, îmi zic și încerc să-mi văd de treabă mai departe, în liniște. Se-ntâmplă adesea. Sunt mulți, în pofida tuturor promisiunilor electorale ale tuturor celor aleși măcar de când locuiesc eu aici.
Dar mai sună o dată. Depun cât mai fără zgomot obiectul pe care-l țineam în mână și, cu infinite precauții, dau la o parte căpăcelul vizorului. Am văzut destule filme neliniștitoare la viața mea și aproape că mă aștept să-mi rânjească, de dincolo de ușă, cine știe ce monstru. Dar e întuneric, nu văd pe nimeni, așa că mă îndepărtez de ușă, călcând ca o pisică. Nu-mi e bine.
Și, ei, bine, sună a treia oară. Soneria e chiar deasupra capului meu și e remarcabil de stridentă, așa că-mi provoacă o bruscă descărcare de adrenalină. Am să deschid și am să termin odată cu farsa asta. Am treabă. Fac dinadins mult zgomot, rotesc cheia furios în broască și apăs clanța.
Doamne!... Ușa e larg deschisă, iar eu stau în prag și mă uit aiurit la vălurirea anapoda a întunericului din fața mea. Îl simt, nu pot să spun nici măcar că-l văd. E negrul absolut, e Întunericul absolut. Și, treptat, se curbează, se bombează pe mijloc, să poată intra în casa mea, în viața mea, în mine.
Mă trezesc gemând, transpirat, îngrozit și mă uit la ceas. E două noaptea, semn că întunericul mai ține o vreme. Aprind lumina și încerc, pentru tot restul nopții, să găsesc o semnificație a coșmarului cumplit a cărui victimă am fost.
O mai caut încă. Și mă întreb dacă s-a terminat sau abia începe...



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…