Treceți la conținutul principal

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii.
Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam.
A fost. Și probabil o să-mi tot fie.
La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de ce.
Sună la ușă și mă sperii, pentru că nu aștept pe nimeni și, de obicei, nu mă mai aștept la nimeni. O fi vreun cerșetor, îmi zic și încerc să-mi văd de treabă mai departe, în liniște. Se-ntâmplă adesea. Sunt mulți, în pofida tuturor promisiunilor electorale ale tuturor celor aleși măcar de când locuiesc eu aici.
Dar mai sună o dată. Depun cât mai fără zgomot obiectul pe care-l țineam în mână și, cu infinite precauții, dau la o parte căpăcelul vizorului. Am văzut destule filme neliniștitoare la viața mea și aproape că mă aștept să-mi rânjească, de dincolo de ușă, cine știe ce monstru. Dar e întuneric, nu văd pe nimeni, așa că mă îndepărtez de ușă, călcând ca o pisică. Nu-mi e bine.
Și, ei, bine, sună a treia oară. Soneria e chiar deasupra capului meu și e remarcabil de stridentă, așa că-mi provoacă o bruscă descărcare de adrenalină. Am să deschid și am să termin odată cu farsa asta. Am treabă. Fac dinadins mult zgomot, rotesc cheia furios în broască și apăs clanța.
Doamne!... Ușa e larg deschisă, iar eu stau în prag și mă uit aiurit la vălurirea anapoda a întunericului din fața mea. Îl simt, nu pot să spun nici măcar că-l văd. E negrul absolut, e Întunericul absolut. Și, treptat, se curbează, se bombează pe mijloc, să poată intra în casa mea, în viața mea, în mine.
Mă trezesc gemând, transpirat, îngrozit și mă uit la ceas. E două noaptea, semn că întunericul mai ține o vreme. Aprind lumina și încerc, pentru tot restul nopții, să găsesc o semnificație a coșmarului cumplit a cărui victimă am fost.
O mai caut încă. Și mă întreb dacă s-a terminat sau abia începe...



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Când viaţa ţi se pare anostă...

...un bun exerciţiu, fără îndoială, este să-ţi testezi dragostea de ea. Să treci voit printr-o situaţie de limită. Odată ieşit de acolo, eşti purificat.
Aşa cred, acum, după ce am trecut prin Canionul "Şapte scări", unde se ajunge prin Timişu de Jos, foarte aproape de Braşov, pe DN1, către Bucureşti. Auzisem de el şi-mi spuneam, într-o doară, aşa cum spunem noi multe fără să şi filtrăm ce spunem, că trebuie să-l văd. Ştiam că e de mers, că e de urcat, că te udă la un moment dat cascada de lângă tine, mă rog, ştiam cam tot ce puteam găsi pe net.
Ei bine, am ajuns. L-am văzut. L-am urcat. Sunt acrofob. Rămân acrofob. Dar ştiu mai multe despre mine, despre instinctul de supravieţuire, despre cum e să te depăşeşti pe tine însuţi atunci când n-ai de ales. Căci, după câţiva kilometri buni făcuţi pe un drum ascendent încântător prin pădure, neavând condiţie fizică deloc, a mă întoarce de la baza canionului era de neacceptat.


Puştii care fac bungee jumping şi care povestesc despre e…