Întuneric
Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de
care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam
aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată.
Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și
colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii.
Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va
arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și
armata și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a
fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele,
n-are cum să fie, îmi spuneam.
A fost. Și probabil o să-mi tot fie.
La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le
ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute
care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au
plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de ce.
Sună la ușă și mă sperii, pentru că nu aștept pe nimeni și,
de obicei, nu mă mai aștept la nimeni. O fi vreun cerșetor, îmi
zic și încerc să-mi văd de treabă mai departe, în liniște.
Se-ntâmplă adesea. Sunt mulți, în pofida tuturor promisiunilor
electorale ale tuturor celor aleși măcar de când locuiesc eu aici.
Dar mai sună o dată. Depun cât mai fără zgomot obiectul pe
care-l țineam în mână și, cu infinite precauții, dau la o parte
căpăcelul vizorului. Am văzut destule filme neliniștitoare la
viața mea și aproape că mă aștept să-mi rânjească, de dincolo
de ușă, cine știe ce monstru. Dar e întuneric, nu văd pe nimeni,
așa că mă îndepărtez de ușă, călcând ca o pisică. Nu-mi e
bine.
Și, ei, bine, sună a treia oară. Soneria e chiar deasupra capului
meu și e remarcabil de stridentă, așa că-mi provoacă o bruscă
descărcare de adrenalină. Am să deschid și am să termin odată
cu farsa asta. Am treabă. Fac dinadins mult zgomot, rotesc cheia
furios în broască și apăs clanța.
Doamne!... Ușa e larg deschisă, iar eu stau în prag și mă uit
aiurit la vălurirea anapoda a întunericului din fața mea. Îl
simt, nu pot să spun nici măcar că-l văd. E negrul absolut, e Întunericul absolut. Și, treptat, se curbează, se bombează pe
mijloc, să poată intra în casa mea, în viața mea, în mine.
Mă trezesc gemând, transpirat, îngrozit și mă uit la ceas. E
două noaptea, semn că întunericul mai ține o vreme. Aprind lumina
și încerc, pentru tot restul nopții, să găsesc o semnificație a
coșmarului cumplit a cărui victimă am fost.
O mai caut încă. Și mă întreb dacă s-a terminat sau abia
începe...
Comentarii
Trimiteți un comentariu