Treceți la conținutul principal

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele.
Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea de acolo jucării cum la noi nu se vedeau.
Când fratele meu a devenit suficient de mare să ne putem despărți de el peste zi, dar încă suficient de mic să nu-l lăsăm singur, tot în grija vecinilor noștri rămânea. Le mânca ciorba de sfeclă cu voracitate, iar „bunica”, mama doamnei, se amuza cu toată bunătatea lumii.
Când T., fetița mijlocie, a mai crescut, m-a rugat pe mine s-o însoțesc pe drumul spre școală. Cred că eram prea mici să-mi pot aduce aminte detalii fine din perioada aceea, de altfel destul de scurtă, dar, cu siguranță, și pentru mine, și pentru ea era ceva absolut natural. Crescuserăm cumva împreună și eram cumva frați.
În studenție, am petrecut o sesiune de toamnă împreună. Buna mea gazdă s-a învoit s-o primească și pe T., în camera de trecere. Și, din câte îmi amintesc, a fost o sesiune senină, liniștită, fără crispări, fără îngrijorări.Căci așa era T. . O persoană care n-ar fi deranjat pe nimeni, care aducea calm și seninătate și a cărei prezență îți făcea bine.
Studenția s-a terminat apoi. T. s-a măritat cu un băiat la fel de liniștit, cu un umor special și cu un soi de înțelepciune mai vârstnică decât el. Au rămas să locuiască vizavi de părinții mei. Și cum nici pe mine karma nu m-a dus prea departe, m-am bucurat atâția ani să-i văd acolo, cuminți, discreți, simpatici. Mereu acolo. Era bine. A fost bine. Acel bine pe care numai „acasă” ți-l poate dărui.
De la o vreme, ori de câte ori îi întâlneam, aveam sentimentul că vor să se ascundă, să se îndepărteze. Sunt foarte sensibil la reacțiile celor din jur și am fost nedumerit, apoi m-am întrebat cu ce i-oi fi supărat. Apoi T. a început să arate altfel. Apoi am aflat, de la altcineva, că are cancer. Apoi și-a pierdut părul, și-a pierdut sprâncenele, și-a pierdut seninătatea și a început să lupte. Abia trecuse de 40, era singura cale. Și a luptat. A stat prin spitale, și aici, și aiurea. Între timp, se întorcea la serviciu. Primea un ajutor de boală, nesemnificativ, pe care i-l ridica mama, căci probabil se temea de întrebările poștăriței. Și, la întrebarea mea chircită „Ce faceți?”, și ea, și S., soțul, răspundeau totdeauna, egal: „Bine”.
De azi-noapte, T., vecina noastră, prietena mea, sora mea, nu mai este. Lupta s-a sfârșit. Iar eu plâng de ciudă că, iarăși, întrebările care mă chinuiesc în răstimpuri vor rămâne fără răspuns...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pe măsură ce îmbătrânesc...

...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.    ...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.    ...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niște umbre, sunt parte din decor, …

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…