sâmbătă, 11 februarie 2017

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele.
Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea de acolo jucării cum la noi nu se vedeau.
Când fratele meu a devenit suficient de mare să ne putem despărți de el peste zi, dar încă suficient de mic să nu-l lăsăm singur, tot în grija vecinilor noștri rămânea. Le mânca ciorba de sfeclă cu voracitate, iar „bunica”, mama doamnei, se amuza cu toată bunătatea lumii.
Când T., fetița mijlocie, a mai crescut, m-a rugat pe mine s-o însoțesc pe drumul spre școală. Cred că eram prea mici să-mi pot aduce aminte detalii fine din perioada aceea, de altfel destul de scurtă, dar, cu siguranță, și pentru mine, și pentru ea era ceva absolut natural. Crescuserăm cumva împreună și eram cumva frați.
În studenție, am petrecut o sesiune de toamnă împreună. Buna mea gazdă s-a învoit s-o primească și pe T., în camera de trecere. Și, din câte îmi amintesc, a fost o sesiune senină, liniștită, fără crispări, fără îngrijorări.Căci așa era T. . O persoană care n-ar fi deranjat pe nimeni, care aducea calm și seninătate și a cărei prezență îți făcea bine.
Studenția s-a terminat apoi. T. s-a măritat cu un băiat la fel de liniștit, cu un umor special și cu un soi de înțelepciune mai vârstnică decât el. Au rămas să locuiască vizavi de părinții mei. Și cum nici pe mine karma nu m-a dus prea departe, m-am bucurat atâția ani să-i văd acolo, cuminți, discreți, simpatici. Mereu acolo. Era bine. A fost bine. Acel bine pe care numai „acasă” ți-l poate dărui.
De la o vreme, ori de câte ori îi întâlneam, aveam sentimentul că vor să se ascundă, să se îndepărteze. Sunt foarte sensibil la reacțiile celor din jur și am fost nedumerit, apoi m-am întrebat cu ce i-oi fi supărat. Apoi T. a început să arate altfel. Apoi am aflat, de la altcineva, că are cancer. Apoi și-a pierdut părul, și-a pierdut sprâncenele, și-a pierdut seninătatea și a început să lupte. Abia trecuse de 40, era singura cale. Și a luptat. A stat prin spitale, și aici, și aiurea. Între timp, se întorcea la serviciu. Primea un ajutor de boală, nesemnificativ, pe care i-l ridica mama, căci probabil se temea de întrebările poștăriței. Și, la întrebarea mea chircită „Ce faceți?”, și ea, și S., soțul, răspundeau totdeauna, egal: „Bine”.
De azi-noapte, T., vecina noastră, prietena mea, sora mea, nu mai este. Lupta s-a sfârșit. Iar eu plâng de ciudă că, iarăși, întrebările care mă chinuiesc în răstimpuri vor rămâne fără răspuns...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu