Treceți la conținutul principal

...and counting...

Nu știu ce ar trebui să scriu azi aici. Dar când se îngânau ziua cu noaptea, un gând îmi spunea că ar trebui să scriu ceva. Peste ani, recitindu-mi gândurile, poate va conta, la fel ca postarea de la finele lui 2008. Mult de atunci...
Anii trec incredibil de repede. Asta e o primă platitudine a postării și sunt conștient de ea, dar îmi dau seama că, dacă de la o vreme un nou an nu mai înseamnă o bucurie, ci un regret îndreptat către un an vechi care nu se va mai întoarce, revelioanele am sentimentul că se îndesesc.
Citeam pe undeva că 2016 a fost, dacă nu cel mai rău an, atunci măcar ocupă un loc de frunte în listă. Europa s-a divizat, s-a colorat și e zguduită din ce în ce mai des, Trump a câștigat alegerile și mulți, mulți oameni valoroși și frumoși au plecat către zări albastre. Bașca PSD-ul, care a câștigat alegerile. Sfârșitul anului a găsit o lume bulversată și ciudată.
Dar eu vin și zic că, pentru mine, a fost un an memorabil. În toate sensurile. Am avut emoții noi, intense și abundente. Nu neapărat pozitive, dar care au însemnat experiențe care m-au îmbogățit, sau, cel puțin, așa prefer eu să-mi spun. Am fost director de școală cu mofturi și ifose vreme de opt luni ale anului tocmai încheiat și n-a fost deloc frumos. N-a fost nici bine. A fost sumbru și apăsător. Relații complicate, întortochiate. Acum un an, pe vremea asta, mă gândeam cu tristețe și teamă că mai am nouă luni de suplicii. Iar tristețea și teama s-au justificat. Până la capăt. Și mi-am revizuit încă o dată lista prietenilor. Și pe cea a falșilor prieteni. Mai mică prima, mult prea mare a doua...
În schimb, am reușit să realizez, tot în 2016, lucruri pe care nu le credeam posibile. Am văzut, pe dinăuntru, orologiul turnului Palatului Culturii din Iași (vezi postarea anterioară). Am fost la un concert Jean-Michel Jarre, idolul adolescenței mele. Drept e că am crezut de vreo câteva ori că nu mai ajung la Cluj, la Polivalentă, sau că nu mă mai întorc acasă. Dar iată-mă-s, și e o bucățică de an pe care o trec pe lista bucuriilor surprinzătoare. 
Am asistat la evoluția Filarmonicii din Bacău în Onești. Același dirijor menționat într-o altă postare, Cristian Lupeș, localnic la origine și iubitor al orașului natal a adus-o și de astă dată, într-un concert de Crăciun, cu piese bine alese și corect interpretate, care să le placă și rafinorilor de pe aici, cum obișnuiesc eu să spun cu toată răutatea și-mi mai și place de mine când fac asta. Drept e că ideea de a cânta Rapsodia Română nr. 1 a lui Enescu pe scena unui cinematograf  a fost năstrușnică, în condițiile în care orchestra a sunat ca fanfara din parc, dar acustica deficitară a sălii a fost de vină, evident. Și, Doamne, Gabriela Iștoc e o soprană minunată, oricum ai aborda subiectul. 
Mi-am dus, astă-vară, părinții la Balvanyos. Sunt acolo izvoare tămăduitoare de care ei au atâta nevoie. Apoi peisajele, aerul, telefonul meu dat pe modul avion mai tot timpul... N-o fi fost mare lucru și nu s-au petrecut miracole, ce-i drept, dar pentru mine e o altă realizare; nu credeam să mă lase școala să plec vreun pic.Până la urmă, și ăsta a fost un mic miracol.
Am început să mă vindec de tot răul acumulat în ultima vreme. Am intrat, în sfârșit, în convalescență. Am început să mă liniștesc, să mă echilibrez. Să mă uit înapoi nu cu durere sau melancolie, ci zâmbind sardonic. Și cred că am învățat să nu mai trăiesc în trecut. Îmi e, încă, un pic dor de... cafeaua de duminică după-amiază, dar o să-mi treacă și asta curând. Promit.
Mai sunt câteva lucruri cu adevărat faste pe care le-am bifat, dar prefer să fiu discret, căci, cine știe, o ajunge cineva accidental și pe blogul meu și le-o citi, și cine știe ce impresie îi las...
Categoric și în concluzie, 2016 a fost unul dintre cei mai ciudați ani și pentru mine. Extreme. Extaz și disperare. Dar cred că sunt mai puternic și că am învățat multe. Bizareriile își au rostul lor, fără îndoială. 
Cel mai important lucru e, de departe, faptul că, atunci când ne-am adunat de Sărbători, n-a lipsit nimeni de la numărătoare. N-a mai contat nimic altceva. Iar masa de Crăciun, așa cum o pregătește mama, nu poate fi înlocuită de nimic.
Ei, uite, paragrafului de mai sus îmi doresc să pot să-i dau copy-paste în postarea mea de la anul, fix din aceeași perioadă. Adică acuși, cu voia Domnului. Și nu îndrăznesc să cer mai mult...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tristețe

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea …

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ. Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare. Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, …

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…