Treceți la conținutul principal

...and counting...

Nu știu ce ar trebui să scriu azi aici. Dar când se îngânau ziua cu noaptea, un gând îmi spunea că ar trebui să scriu ceva. Peste ani, recitindu-mi gândurile, poate va conta, la fel ca postarea de la finele lui 2008. Mult de atunci...
Anii trec incredibil de repede. Asta e o primă platitudine a postării și sunt conștient de ea, dar îmi dau seama că, dacă de la o vreme un nou an nu mai înseamnă o bucurie, ci un regret îndreptat către un an vechi care nu se va mai întoarce, revelioanele am sentimentul că se îndesesc.
Citeam pe undeva că 2016 a fost, dacă nu cel mai rău an, atunci măcar ocupă un loc de frunte în listă. Europa s-a divizat, s-a colorat și e zguduită din ce în ce mai des, Trump a câștigat alegerile și mulți, mulți oameni valoroși și frumoși au plecat către zări albastre. Bașca PSD-ul, care a câștigat alegerile. Sfârșitul anului a găsit o lume bulversată și ciudată.
Dar eu vin și zic că, pentru mine, a fost un an memorabil. În toate sensurile. Am avut emoții noi, intense și abundente. Nu neapărat pozitive, dar care au însemnat experiențe care m-au îmbogățit, sau, cel puțin, așa prefer eu să-mi spun. Am fost director de școală cu mofturi și ifose vreme de opt luni ale anului tocmai încheiat și n-a fost deloc frumos. N-a fost nici bine. A fost sumbru și apăsător. Relații complicate, întortochiate. Acum un an, pe vremea asta, mă gândeam cu tristețe și teamă că mai am nouă luni de suplicii. Iar tristețea și teama s-au justificat. Până la capăt. Și mi-am revizuit încă o dată lista prietenilor. Și pe cea a falșilor prieteni. Mai mică prima, mult prea mare a doua...
În schimb, am reușit să realizez, tot în 2016, lucruri pe care nu le credeam posibile. Am văzut, pe dinăuntru, orologiul turnului Palatului Culturii din Iași (vezi postarea anterioară). Am fost la un concert Jean-Michel Jarre, idolul adolescenței mele. Drept e că am crezut de vreo câteva ori că nu mai ajung la Cluj, la Polivalentă, sau că nu mă mai întorc acasă. Dar iată-mă-s, și e o bucățică de an pe care o trec pe lista bucuriilor surprinzătoare. 
Am asistat la evoluția Filarmonicii din Bacău în Onești. Același dirijor menționat într-o altă postare, Cristian Lupeș, localnic la origine și iubitor al orașului natal a adus-o și de astă dată, într-un concert de Crăciun, cu piese bine alese și corect interpretate, care să le placă și rafinorilor de pe aici, cum obișnuiesc eu să spun cu toată răutatea și-mi mai și place de mine când fac asta. Drept e că ideea de a cânta Rapsodia Română nr. 1 a lui Enescu pe scena unui cinematograf  a fost năstrușnică, în condițiile în care orchestra a sunat ca fanfara din parc, dar acustica deficitară a sălii a fost de vină, evident. Și, Doamne, Gabriela Iștoc e o soprană minunată, oricum ai aborda subiectul. 
Mi-am dus, astă-vară, părinții la Balvanyos. Sunt acolo izvoare tămăduitoare de care ei au atâta nevoie. Apoi peisajele, aerul, telefonul meu dat pe modul avion mai tot timpul... N-o fi fost mare lucru și nu s-au petrecut miracole, ce-i drept, dar pentru mine e o altă realizare; nu credeam să mă lase școala să plec vreun pic.Până la urmă, și ăsta a fost un mic miracol.
Am început să mă vindec de tot răul acumulat în ultima vreme. Am intrat, în sfârșit, în convalescență. Am început să mă liniștesc, să mă echilibrez. Să mă uit înapoi nu cu durere sau melancolie, ci zâmbind sardonic. Și cred că am învățat să nu mai trăiesc în trecut. Îmi e, încă, un pic dor de... cafeaua de duminică după-amiază, dar o să-mi treacă și asta curând. Promit.
Mai sunt câteva lucruri cu adevărat faste pe care le-am bifat, dar prefer să fiu discret, căci, cine știe, o ajunge cineva accidental și pe blogul meu și le-o citi, și cine știe ce impresie îi las...
Categoric și în concluzie, 2016 a fost unul dintre cei mai ciudați ani și pentru mine. Extreme. Extaz și disperare. Dar cred că sunt mai puternic și că am învățat multe. Bizareriile își au rostul lor, fără îndoială. 
Cel mai important lucru e, de departe, faptul că, atunci când ne-am adunat de Sărbători, n-a lipsit nimeni de la numărătoare. N-a mai contat nimic altceva. Iar masa de Crăciun, așa cum o pregătește mama, nu poate fi înlocuită de nimic.
Ei, uite, paragrafului de mai sus îmi doresc să pot să-i dau copy-paste în postarea mea de la anul, fix din aceeași perioadă. Adică acuși, cu voia Domnului. Și nu îndrăznesc să cer mai mult...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pe măsură ce îmbătrânesc...

...capăt ticuri și tabieturi. Orice nimic mă pomenesc că devine o rutină, iar ceea ce e mai trist e că îmi place din ce în ce mai mult. Îmi pierd temeritatea și curiozitatea tinereții și mă așez confortabil într-o grilă care, cu cât e mai judicios construită, cu atât îmi oferă confort și liniște. A-mi aduce aminte de existența blogului meu doar la sfârșit de an e un exemplu și, chiar dacă îmi doresc să schimb asta, știu mereu mai puțin cum.    ...timpul trece mai repede, și mai repede. Știu, e un clișeu, dar nu vorbesc decât de senzațiile mele. Alaltăieri a fost Revelionul, ieri Paștele, azi e din nou Crăciunul. Între ele, rutină călduță.    ...îmi pasă din ce în ce mai puțin de impresia pe care o las celor din jur, și asta e nemaipomenit. O viață întreagă mi-a fost groază de ridicol și mi-am măsurat fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare respirație, greșind, pare-se, de multe ori. Între timp, am aflat că celelalte entități, în afară de mine, sunt niște umbre, sunt parte din decor, …

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Întuneric

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună unde sau de…