Lumea mea

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor. Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat. Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradițion

Sunt la mine acasă. Încerc să fac un pic de ordine în debaraua față de care am mereu rețineri când e vorba să mă apropii. S-au adunat destule lucruri în douăzeci de ani; de multe chiar nu-mi aduceam aminte; nu le-am folosit niciodată, că nu mi-au trebuit niciodată. Altele, în schimb, îmi proiectează în minte filme foarte vii și colorate ale anilor duși. Cum duși sunt și actorii. Nu pot să nu-mi amintesc cu câte speranțe m-am mutat aici în '97. N-aveam nici mobilă, nici covoare și nici idee cum îmi va arăta viața mai departe. Dar terminasem facultatea, făcusem și armata  și-mi începusem cariera cu bucurie. Mai greu decât mi-a fost până acum, în etapele preliminare ale maturității mele, n-are cum să fie, îmi spuneam. A fost. Și probabil o să-mi tot fie. La asta mă gândeam rostuind obiecte pe rafturi, după ce le ștergeam praful gros. Și la persoanele dragi și, acum, necunoscute care mi le-au dăruit, de compania cărora m-am bucurat și care au plecat apoi, fără să-mi spună u

Născut și crescut într-un oraș muncitoresc, artificial, era firesc să fiu copil de bloc, cu tot ce înseamnă asta, cu acea comunitate care nu-i aparține orășeanului de tradiție, dar care nici chiar ca la țară nu mai e. Iar vizavi de ușa noastră era cea a unei familii de ingineri. Când am devenit suficient de mare să am conștiință, mi-am dat seama că era firesc să facă parte din viața noastră, așa cum făceau parte rudele. Familia de care zic avea trei copii, două fete, din care una puțin mai mare ca mine și cealaltă puțin mai mică, și un băiat, mezinul, de care mă despărțeau vreo patru ani. Eu n-am fost un copil sociabil, genul „de-al casei”, dar la ei mergeam mereu. N-o să uit niciodată mirosul liniștitor de casă vie, așa cum n-o să uit căluțul roșu, din plastic, care necheza când îl trăgeai de o sfoară, pe care îl stăpânea V., băiatul. Lucrând pe o platformă chimică în plină efervescență, domnul inginer avea ocazia să meargă în interes de serviciu prin Uniunea Sovietică și le aducea

Nu știu ce ar trebui să scriu azi aici. Dar când se îngânau ziua cu noaptea, un gând îmi spunea că ar trebui să scriu ceva. Peste ani, recitindu-mi gândurile, poate va conta, la fel ca postarea de la finele lui 2008. Mult de atunci... Anii trec incredibil de repede. Asta e o primă platitudine a postării și sunt conștient de ea, dar îmi dau seama că, dacă de la o vreme un nou an nu mai înseamnă o bucurie, ci un regret îndreptat către un an vechi care nu se va mai întoarce, revelioanele am sentimentul că se îndesesc. Citeam pe undeva că 2016 a fost, dacă nu cel mai rău an, atunci măcar ocupă un loc de frunte în listă. Europa s-a divizat, s-a colorat și e zguduită din ce în ce mai des, Trump a câștigat alegerile și mulți, mulți oameni valoroși și frumoși au plecat către zări albastre. Bașca PSD-ul, care a câștigat alegerile. Sfârșitul anului a găsit o lume bulversată și ciudată. Dar eu vin și zic că, pentru mine, a fost un an memorabil. În toate sensurile. Am avut emoții noi, inte