Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ.
Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare.
Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, exact lângă impresionanta clădire neogotică a Palatului vor răsări construcții de sticlă, birouri, malluri și parcări, era prea mult. Palatul, mi-am spus, nu e cel de la Versailles și nu are nevoie de scări și nici de fântâni arteziene. Era Palatul Culturii din Iași, unic și prin peisajul dezolant din spate, și așa trebuia să rămână. Melancolii.
Ei bine, la ani buni după isprăvirea construirii complexului din vale, au reușit, în sfârșit, să renoveze și Palatul. Au făcut treabă bună; e de remarcat grija și minuțiozitatea de care au dat dovadă la fiecare stucatură (și, slavă Domnului, sunt multe!), la fiecare statuie, la refacerea modelelor alambicate ale podelelor, la candelabre. Permit acum accesul la etaj, în Sala Voievozilor, chiar deasupra intrării monumentale și în sala Curții cu Juri, clădirea având, la un moment dat, și funcție de Palat de Justiție.
M-a dezamăgit însă crunta sărăcire în exponate. Țin minte că, la vizita din adolescență, am fost fascinat de Muzeul tehnicii; încăpere după încăpere, încărcate cu piese extraordinare legate nu numai de înregistrarea sunetului de-a lungul istoriei, dar și de evoluția radioului sau a tehnicii de calcul. Muzeul de istorie avea expus un schelet uman cu o poveste a sa; acum găsești câteva arme, o armură, o cămașă de zale, un cort turcesc, vreo trei uniforme și faimoasele, de acum, dușumele de sticlă sub care se văd rămășițele Curții Domnești. Atunci am petrecut ore bune vizitând. Acum am terminat în mai puțin de o oră.
Dar se vizitează Orologiul! Și însuși modul de acces e remarcabil. Trebuie să te înscrii, la recepție, pe o listă, pentru că ascensiunea se face numai la fără un sfert și, de regulă, proximele ore sunt ocupate, grupurile fiind restrânse. Te așezi cuminte pe canapea, laolaltă cu ceilalți turiști, deveniți brusc colegii tăi, iar la fără douăzeci vine un tânăr să preia grupul. Are o barbă ascuțită, întreținută continuu prin mângâieri devenite ticuri și mi-a lăsat convingerea că e avatarul lui Cuza.
Și am urcat. Într-un lift computerizat cu pereți din sticlă. Și am pășit în visul din copilărie. Pe niște pasarele.
Îmi imaginasem niște angrenaje imense, niște roți dințate copleșitor de mari și amenințătoare și un ticăit asurzitor. Nu e așa. Fără a intra în detalii, ușor de găsit prin altă parte, am fost surprins de un mecanism mai scund decât un stat de om, cu două zone distincte: una a ceasului, cealaltă care se ocupă strict de melodia emblematică a edificiului și a Iașiului. Drept e că, prin dușumea, coboară greutăți de șase sute de kilograme (!), într-un recipient cu nisip. Iar carillonul e mare, dar nici pe departe atât de mare pe cât mi-l imaginam eu. O minunăție a tehnicii anilor douăzeci, perfect funcțională și care ticăie discret.
Emoția mea și-a atins vârful când am urcat, pe niște scări incomode, în sala clopotelor, ajungând și la nivelul imenselor cadrane ale ornicului. Clopotele sunt mari și sunt opt. Sunt aceleași de la începuturi, aceleași din copilăria mea și din imaginația mea. Au ciocane, acționate de mecanismul de dedesubt. Schelăria poartă urma unui obuz din război. Iar, la oră fixă, Doamne!...
Am reușit să văd, pe dinăuntru, ornicul din Turnul Sfatului din Sibiu. Ba chiar de două ori. Adăpostit  în cușca lui de sticlă și tăcut. Apoi, pe cel din Turnul Cetății Sighișoarei. Complex, făcând să se miște niște figurine vechi de lemn la fiecare oră fixă. Fascinant, dar surogate. Totul trebuia să înceapă cu cel din Iași.
Da, am fost acolo! Chiar am fost. Chiar am fost!
Postez și poze, postez și un filmuleț. Se mai găsesc și prin alte spații virtuale, dar astea sunt ale mele!
Povestea mea nu e despre Palatul Culturii. E despre un băiețel vrăjit de documentare cu orologii, care, mult mai târziu, de-a lungul vieții, avea să afle că e adevărat că,dacă îți dorești mult, mult ceva, ți se va împlini. Dacă meriți...

Acesta e tot mecanismul.
Carillonul care face să răsune „Hora Unirii”


Unul dintre cele trei cadrane imense, văzut din interior

Clopotele...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

De aproape treizeci de ani

De toamnă, deja

Sfârșit de an atipic