Treceți la conținutul principal

Orologiul

Eram mic de tot când s-a dat la televizor un documentar despre orologiul Palatului Culturii din Iași. M-a fascinat atât de mult la cei trei-patru ani pe care îi aveam, încât, de atunci, mi-am dorit nespus să-l văd. Am vizitat, desigur, Palatul de câteva ori și de fiecare dată am întrebat dacă am acces în turn, primind, firește, răspuns net negativ.
Mai târziu, cu mintea mai coaptă (oare?) mi-am făcut planuri de mituire. Eram dispus să dau oricât să ajung în spațiul acela vrăjit, acolo sus.Palatul era, însă, într-o veșnică renovare.
Spre deosebire de majoritatea, eu m-am întristat când am văzut complexul ridicat în spate. În copilărie, acolo am fost la ștrand. În studenție, ștrandul a încetat să existe; era o râpă abruptă, pe care, într-o iarnă am încercat să le ajut, fără succes, pe o doamnă și pe fiica sa să urce pe un ghețuș crunt.Dimpotrivă, m-au tras și pe mine jos și am renunțat, scuzându-mă încurcat. Dar era un peisaj statornicit, o parte din studenția mea. Să-mi imaginez că, exact lângă impresionanta clădire neogotică a Palatului vor răsări construcții de sticlă, birouri, malluri și parcări, era prea mult. Palatul, mi-am spus, nu e cel de la Versailles și nu are nevoie de scări și nici de fântâni arteziene. Era Palatul Culturii din Iași, unic și prin peisajul dezolant din spate, și așa trebuia să rămână. Melancolii.
Ei bine, la ani buni după isprăvirea construirii complexului din vale, au reușit, în sfârșit, să renoveze și Palatul. Au făcut treabă bună; e de remarcat grija și minuțiozitatea de care au dat dovadă la fiecare stucatură (și, slavă Domnului, sunt multe!), la fiecare statuie, la refacerea modelelor alambicate ale podelelor, la candelabre. Permit acum accesul la etaj, în Sala Voievozilor, chiar deasupra intrării monumentale și în sala Curții cu Juri, clădirea având, la un moment dat, și funcție de Palat de Justiție.
M-a dezamăgit însă crunta sărăcire în exponate. Țin minte că, la vizita din adolescență, am fost fascinat de Muzeul tehnicii; încăpere după încăpere, încărcate cu piese extraordinare legate nu numai de înregistrarea sunetului de-a lungul istoriei, dar și de evoluția radioului sau a tehnicii de calcul. Muzeul de istorie avea expus un schelet uman cu o poveste a sa; acum găsești câteva arme, o armură, o cămașă de zale, un cort turcesc, vreo trei uniforme și faimoasele, de acum, dușumele de sticlă sub care se văd rămășițele Curții Domnești. Atunci am petrecut ore bune vizitând. Acum am terminat în mai puțin de o oră.
Dar se vizitează Orologiul! Și însuși modul de acces e remarcabil. Trebuie să te înscrii, la recepție, pe o listă, pentru că ascensiunea se face numai la fără un sfert și, de regulă, proximele ore sunt ocupate, grupurile fiind restrânse. Te așezi cuminte pe canapea, laolaltă cu ceilalți turiști, deveniți brusc colegii tăi, iar la fără douăzeci vine un tânăr să preia grupul. Are o barbă ascuțită, întreținută continuu prin mângâieri devenite ticuri și mi-a lăsat convingerea că e avatarul lui Cuza.
Și am urcat. Într-un lift computerizat cu pereți din sticlă. Și am pășit în visul din copilărie. Pe niște pasarele.
Îmi imaginasem niște angrenaje imense, niște roți dințate copleșitor de mari și amenințătoare și un ticăit asurzitor. Nu e așa. Fără a intra în detalii, ușor de găsit prin altă parte, am fost surprins de un mecanism mai scund decât un stat de om, cu două zone distincte: una a ceasului, cealaltă care se ocupă strict de melodia emblematică a edificiului și a Iașiului. Drept e că, prin dușumea, coboară greutăți de șase sute de kilograme (!), într-un recipient cu nisip. Iar carillonul e mare, dar nici pe departe atât de mare pe cât mi-l imaginam eu. O minunăție a tehnicii anilor douăzeci, perfect funcțională și care ticăie discret.
Emoția mea și-a atins vârful când am urcat, pe niște scări incomode, în sala clopotelor, ajungând și la nivelul imenselor cadrane ale ornicului. Clopotele sunt mari și sunt opt. Sunt aceleași de la începuturi, aceleași din copilăria mea și din imaginația mea. Au ciocane, acționate de mecanismul de dedesubt. Schelăria poartă urma unui obuz din război. Iar, la oră fixă, Doamne!...
Am reușit să văd, pe dinăuntru, ornicul din Turnul Sfatului din Sibiu. Ba chiar de două ori. Adăpostit  în cușca lui de sticlă și tăcut. Apoi, pe cel din Turnul Cetății Sighișoarei. Complex, făcând să se miște niște figurine vechi de lemn la fiecare oră fixă. Fascinant, dar surogate. Totul trebuia să înceapă cu cel din Iași.
Da, am fost acolo! Chiar am fost. Chiar am fost!
Postez și poze, postez și un filmuleț. Se mai găsesc și prin alte spații virtuale, dar astea sunt ale mele!
Povestea mea nu e despre Palatul Culturii. E despre un băiețel vrăjit de documentare cu orologii, care, mult mai târziu, de-a lungul vieții, avea să afle că e adevărat că,dacă îți dorești mult, mult ceva, ți se va împlini. Dacă meriți...

Acesta e tot mecanismul.
Carillonul care face să răsune „Hora Unirii”


Unul dintre cele trei cadrane imense, văzut din interior

Clopotele...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt aici

...și mă încearcă doruri nelămurite. Aș vrea să fug, să hoinăresc, să fiu nomad o vreme. Să fiu departe de tot ce înseamnă aici și acum, de o după-amiază de duminică brusc prea caldă, o după-amiază lâncedă și inutilă de mai. Să fiu unul din Cireșarii lui Chiriță, într-o vacanță plină. Să fiu adolescent iar. Cred că încă sunt.
Afară plânge amarnic un copil mic. Plânge de parcă toată viața lui micuță e în pericol. Dar nu e. Plânge și se oprește. Până și el se satură. Alții, mai mari, bat mingea și răcnesc la un gol, unii de bucurie, alții de ciudă. Uneori se bat. Vin mașini cu muzici îndoielnice, bubuind. Se strigă vecini de sus în jos și de jos în sus. Nimic nou, nimic extraordinar. Vreau să fug.
Vara trecută, am stat o săptămână în Renania. Am avut, din momentul sosirii, o ciudată și foarte prezentă senzație de acasă, eram unde trebuie, mă trezisem dintr-un vis complicat. Dacă cineva ar dovedi migrația sufletelor, aș fi gata să jur că am fost vreun teuton cândva.
Iubesc, firește, Tran…

Încă un an

Mă tot lupt cu mine să nu scriu, că n-am ce, dar, în fond, postarea se poate șterge oricând. De la o vreme, toată viața mea e dată pe repede înainte, așa că am sentimentul că abia am făcut un bilanț de sfârșit de an. E neliniștitor.
Totuși, e o seară plăcută. Ascult un concert al lui Cat Stevens - nici nu știam, spre rușinea mea, ce muzică diversă are - și citesc o carte subțire, de vacanță. Iar, în atmosfera asta neobișnuit de liniștită, oricât aș încerca să mă ascund de lume și de mine, moare încă un an și un pic și eu, odată cu el. Și, dacă ar fi vorba numai de mine, încă aș putea să ridic din umeri și să spun „asta e”. Din păcate, e mult mai complicat.
Într-un larg context sumbru, cu tensiuni politice, cu aberații economice, miasme de război și mulți, mulți oameni valoroși plecați în lumi albastre, eu am trăit, dacă nu încă un an, atunci o zi după alta într-o tihnă autoimpusă, ținându-mi, fără prea multe complexe, capul în nisip și izolându-mă cu grijă. Chiar și vacanța tradiționa…

Bezid

Că trăim într-o ţară halucinantă, almodovariană, că de prea multe ori devin convins că de fapt am un vis absurd şi-mi vine să mă ciupesc sau să mă muşc singur, căci realitatea nu poate fi asta, că în jurul nostru patologicul a înlocuit socialul, sunt tot atâtea truisme şi da, acesta e un mod nefericit de a deschide o nouă postare pe blog.Este, totuşi, felul meu de a mă justifica de ce îmi provoacă o bucurie dincolo de cuvinte (şi dincolo de normal, mă tem să spun) să mă aflu, în răstimpuri, în locuri aspaţiale şi atemporale, enclave unde aberaţiile ministeriabililor, dacă se aud, se aud îndepărtat, printr-un zid antifonant pe care deja l-a scris istoria.
BEZID este un cuvânt ciudat, care e de fapt un nume propriu al unui sat unde, într-un fel sau altul, se trăieşte; pierdut prin judeţul Mureş, la aproximativ 45 de km de reşedinţă, pe lângă mai cunoscutul, poate, Sângeorgiu de Pădure. Vorbim, de fapt, de Bezidul Nou, căci cel vechi se află pe fundul unui lac de acumulare încă de la sfâr…